Intreaga lume a fost luata cu asalt la finalul lui 2019 cand Netflix, populara platforma de streaming de filme si seriale, a devenit locul de premiera a lui The Witcher. Serialul bazat pe cartile scrise de Andrzej Sapkowski, care imparte acelasi univers cu seria de jocuri ce poarta acelasi nume, creata de CD Projekt Red. Ce sa mai: carte, joc si film? Trifecta direct!
Faptul ca volumele scrise au fost un succes, iar jocurile ce au aparut pe baza acestora, cu precadere The Witcher 3: Wild Hunt sunt deja clasice, nu ar trebui sa ne mire, dar pana acum nu a existat nicio adaptare video a povestilor lui Geralt din Rivia, astfel serialul a picat cand nu se putea mai bine: intr-o perioada secetoasa, dupa ce cartile si jocurile au ajuns la final, in care lumea isi dorea ceva mai mult lore din universul celui mai indragit vanator de monstri.
Personal, am cam ratat valul asta, mai ales ca nu am apucat inca sa termin The Witcher 3 si ale sale DLC-uri, insa niciodata nu este tarziu, iar faptul ca am vazut serialul, stiind o buna parte din poveste, n-a facut decat sa ma intarate si mai tare, astfel am instalat printre Call of Duty Modern Warfare si FIFA 20, umilul The Witcher 3, iar acesta nu a dat gres in a ma lasa cu gura cascata, dar despre asta, in alt articol. Sa revenim la oile noastre.
Atentie! Pericol de monstri! Dupa acest punct, articolul va fi plin de spoilere, astfel continuati lectura cu riscul de a va ruina experienta de vizionare.
Cand am inceput sa vizionez The Witcher, nu am avut mari asteptari si ca sa fiu sincer, am facut-o doar ca sa nu ma simt exclus de prietenii online care tot distribuiau meme-uri cu Toss a coin to your witcher, materiale de care ma simteam deja depasit. Dupa un prim episod destul de bun, deja eram la bordul hype-train-ului si nu am facut decat sa continui, insa pe masura ce progresa, acest serial reusea sa ma tina aproape doar din curiozitatea de a afla ce se intampla mai departe, astfel daca actiunea este punctul tau preferat, nu iti va oferi tot ceea iti doresti.
Daca face ceva bine, The Witcher stie sa se concetreze pe progresia personajului si sa creeze paralele pe care daca le urmaresti de-a lungul primului sezon, vei vedea ca se leaga. Fix asta mi-a placut. Faptul ca iti pune putin tartacuta la treaba si te face sa-ti reamintesti anumite momente. Pentru unele persoane, fix asta ar putea fi un punct negativ, insa este o parere subiectiva.
Habar nu am ce asteptari aveam de la poveste, dar haideti sa va fac un mic rezumat: Geralt omoara monstru, vrajitor cauta Geralt, Geralt omoara vrajitoare rea, oamenii il gonesc. Este o poveste a unui outsider, care era diferit de orice alt om din regat, iar din frica de necunoscut sau din nevoia de a mentina turma curata, oamenii tineau distanta. Dupa aceea, povestea se rupe in mai multe fire narative, astfel ajungem sa facem cunostinta cu Yennefer, bruneta bunoaca din joc si cu Ciri, copila blondina care poseda niste puteri speciale si pe care Geralt a promis s-o protejeze cu costul propriei vieti. Aici am inceput sa ma cam pierd. Stiam cine ce este, dar mi se pare putin cam aiurea ca intr-o ora, aproximativ, apuc sa urmaresc doua-trei povesti separate, cand puteau la fel de bine sa concentreze o poveste intr-un episod.
Pe langa Yennefer si Ciri, mai vedem si personaje precum Triss Merigold, care nu are nici o treaba cu jocul si cartile si auzim de cateva ori numele de Vesemir, cel mai batran si experimentat vanator de monstri din Kaer Morhen, figura paterna pentru Geralt si un caracter foarte usor de indragit in jocuri. Pe cel din urma insa, nu-l vedem in serial.
Fiind o productie noua, nu am fost surprins ca The Witcher arata bine, insa mi-a lasat pe alocuri un gust amar si cred ca cea mai mare problema din punctul meu de vedere a fost modul in care arata anumite scene: imaginea este prea curata, parca facuta din plastic si nu te trimite in atmosfera de acolo. Simti ca te uiti fix la un platou de filmare in anul 2019, ceea ce stirbeste din experienta de vizionare, iar cea mai mare dezamagire din toate cele opt episoade a fost scena in care dragonul auriu vorbea cu Geralt, doar ca gura nu i se misca, iar vocea era potrivita mai de graba pentru un vanzator de inghetata decat pentru o creatura mitica. Plus ca arata de parca era scoasa din joc, care joc, bun la vremea lui, a cam implinit patru anisori.
Toss a coin to your Witcher, oh Valley of Plenty…
Nu o fi fost cel mai bun serial din punct de vedere vizual, poate unele personaje nu m-au dat pe spate cu interpretarea sau asemanarea lor, insa muzica si zgomotele. Un deliciu auditiv, indiferent de platforma pe care am vizionat, fie cu casti sau prin intermediul unui sistem audio, The Witcher stie sa iti fure auzul, iar coloana sonora… oh, inca aud cele doua versuri din subtitlu in cap de fiecare data cand e liniste.
Joey Batey (Dandeli…. scuze, Jaskier) a jucat si a cantat de nota 10. Baladele sale au insotit aventurile temutului vanator de monstri, iar caracterul si sarmul insuflate de actor au contribuit la unele dintre cele mai bune momente din cele opt episoade. La inceput parea destul de enervant, insa cu timpul am inceput sa-l indragesc la fel de mult ca si pe Geralt, care vorba aia, e mare protagonist.
Timp irosit vs timp petrecut facand ceea ce imi place
Chiar aveam discutia asta ieri prin birou cu Dan si inca un coleg: „viata e prea scurta ca sa imi irosesc cateva ore pe ceva ce nu-mi place”. Ei bine, chiar daca in mare, inca mi se pare un serial over-rated, care se adreseaza cunoscatorilor universului The Witcher, nu pot spune ca nu este bun. Personajele sunt, per total, ok, de grafica n-am ce comenta iar povestea este acolo, conform unui prieten care si-a facut timp sa citeasca cartile. Acum, ramane doar sa cantaresti singur raspusurile la cateva intrebari: Ai Netflix? Ai cateva ore libere? Ai jucat The Withcer? Iti plac monstrii si vrajitoarele sexoase? Daca ai raspuns da la macar doua dintre intrebarile astea, nu vad de ce nu i-ai da vanatorului de monstri o sansa.
