Sony, compania care a câștigat primul Emmy acordat vreodată unui produs electronic, a devenit chiar anul acesta partener minoritar în propria sa afacere de televizoare. Iar Sony Bravia 9 II, aici de față, este un cântec de lebădă, practic ultimul vârf de gamă dezvoltat în întregime sub control japonez și, probabil nu întâmplător, unul dintre cele mai bune LCD-uri produse vreodată. Dar povestea din spatele lui este chiar mai interesantă decât televizorul în sine, și de-aia aleg să încep cu ea; pentru că explică și de ce Bravia 9 II este atât de bun, dar și de ce a fi cel mai bun nu este suficient.
Dar mai întâi, the facts: pe 31 martie anul acesta, Sony și TCL au finalizat termenii unui joint venture. Noua entitate se numește BRAVIA Inc., TCL deține 51% din acțiuni, iar Sony 49%, și se va ocupa de dezvoltarea, designul, producția, vânzările și service-ul viitoarelor televizoare Bravia, al ecranelor profesionale, al proiectoarelor și al sculelor audio, iar Sony îi transferă noului holding inclusiv fabrica sa din Malaezia. Și compania asta nouă va începe să funcționeze efectiv probabil chiar de anul viitor.
Dar între timp, Sony Bravia 9 II este vârful de gamă al lui Sony pe anul acesta, și primul lor televizor cu retroiluminare RGB, tehnologie pe care ei o numesc True RGB, dar care este de fapt aceeași Mărie cu Micro RGB de la Samsung, RGB Mini-LED de la TCL și tot așa. Dar o să vorbim mai la vale și despre tehnologia din spate.
Modelul Bravia 9 II vine în diagonale de 65, 75, 85 și 115 inci. Ceea ce am eu aici este de 65, sau în sistem normal la cap, adică metric: 165 cm. Și acum o chestie pe care mă văd nevoit s-o punctez din capul locului: Sony nu au mai lansat niciun OLED nou în 2026. Și, în paranteză fie spus, dacă vreți să vă dau din casă și să vă spun ce am vânat eu anul ăsta de Black Friday, a fost senzaționalul model OLED Bravia 8 II din 2025. Deci, vârful de gamă actual al celor de la Sony nu mai este un OLED, ci un LCD. Și zic eu că pentru o companie care și-a construit reputația pe fidelitate cinematografică, e o schimbare de tabără care merită punctată.
Iar acum, așa cum v-am promis adineauri, hai să studiem puțin tehnologia de la bază. Un LCD obișnuit are LED-uri albastre în spate, peste care se pun întâi un strat de conversie, și apoi filtre de culoare. True RGB elimină ocolul: în spate stau LED-uri roșii, verzi și albastre separate, controlate independent, deci culoarea este produsă chiar de către sursa de lumină, nu prin filtrare. Și de aia Sony revendică de două ori volumul de culoare al modelului anterior și de patru ori pe cel al propriului OLED.
Și pentru că la orice LCD, indiferent de felul în care se numește iluminarea din spate, contează enorm numărul de zone de dimming, well, ăsta de 65 de inci are 1.530 de astfel de zone. Luminozitatea este senzațională: aproape 4.000 niți măsurați pe o fereastră HDR de 10 procente din ecran. Pentru mai mult context, predecesorul său direct scotea puțin peste 2.700, iar OLED-ul de vârf al competiției coreene se oprește… tot la 2.700. Deci Sony practic a dublat performanța într-o generație; într-o cameră luminoasă diferența va fi atât de vizibilă cu ochiul încât măsurătorile devin inutile.
Culoarea e aproape completă: 99,18% din DCI-P3, spațiul în care se colorizează efectiv filmele, și aproape 90% din Rec. 2020, spațiul mult mai larg de culoare înspre care se îndreaptă acum industria. Sincer, este cea mai bună culoare pe care eu am văzut-o vreodată pe vreun televizor: foarte saturată, dar fără să devină artificială.
Dar, în mod ciudat, nu este și cea mai precisă. Pe măsurătorile noastre cel puțin, rivalii îl cam bat la acest capitol. Nu mă înțelegeți greșit, abaterea este foarte mică, și poate am greșit noi – deși nu prea văd cum. De asta zic că situația mi se pare paradoxală: are niște culori de-ți vine să le mănânci, dar nu sunt și cele mai precise. Dacă această contradicție ar fi venit dinspre orice alt brand, probabil aș fi ales s-o ignor, dar n-aș trece-o sub tăcere în cazul unei companii care și-a clădit reputația pe fidelitate. Când brandul tău e „vezi exact ce a vrut regizorul”, iar instrumentele de măsurare arată altceva, asta devine și o problemă de identitate, nu doar de calibrare.
Ok, pe partea de contrast și halou, Sony își arată valoarea reală, care n-a stat niciodată în panou, ci în ce fac ei cu el. Negrul este neverosimil de profund pentru un ecran cu retroiluminare, iar haloul din jurul obiectelor luminoase e aproape invizibil în majoritatea conținutului pe care l-am rulat pe el. Controlul luminii este pur și simplu sublim, mai bun decât al oricui altcuiva, dar asta vine din algoritmi, nu din hardware.
Și stratul antireflexie este printre cele mai eficiente din industrie. Compromisul – pe care l-am mai menționat, pentru că m-am lovit de el la toate panourile mate ale televizoarelor pe care le-am testat în ultimele săptămâni – rămâne același: în scene întunecate, negrul capătă o nuanță grey-ish mai pronunțată decât pe OLED. Cât despre unghiurile de vizionare, ele sunt mai bune decât pe majoritatea LCD-urilor, dar culoarea și contrastul tot se estompează puțin dacă te muți spre marginea canapelei. Fizica rămâne fizică, ncsf.
Și, bineînțeles, sunt și câteva lucruri care nu prea se explică la prețul ăsta. Întâi, porturile. Televizorul are 4 porturi HDMI, din care doar două duc lățimea de bandă completă. Mai rău, maximul e 4K la 120Hz, nu 144. Pentru un vârf de gamă din 2026 care costă cât costă, e sub standard. Sunt modele chinezești la o treime din preț și cu panouri native la 144Hz, cum am tot prezentat și aici pe canal. Deci, dacă ai PS5, soundbar pe eARC și PC, va trebui să tot freci cablurile. Singura chestie care compensează parțial acest downside este că latența măsurată e de 9,8 milisecunde, una dintre cele mai bune din industrie. Deci ce intră… pe cele două porturi bune merge impecabil.
Apoi sunt erorile de software. După 5 ani cu un A90J acasă, îmi sunt deja mai familiare decât mi-aș dori. Mai se blochează random, mai sunt aplicații și funcții care refuză să pornească până nu dai un restart, iar în cazul de față am observat mici ezitări ale retroiluminării în cadre foarte aglomerate sau o ușoară tendință de estompare a mișcării, vizibilă mai ales în jocuri. Sigur, poate mă înșel, astea din urmă sunt observații ochiometrice, nu măsurate, și n-am putut să le replic, și nu sunt în niciun caz un dealbreaker.
Și ar mai fi sunetul. Sistemul audio este extrem de țepăn cel puțin pe hârtie: TV-ul are opt difuzoare însumând 80 de wați, inclusiv cu tweetere care trimit sunetul în sus. Sound-ul este amplu și spațial pentru un televizor, dar basul nu prea are fermitate, iar vocile sună uneori cam metalic. Dar, din nou, maybe it's just me being picky.
Pe partea de design, televizorul este superb. Are un suport care face televizorul să pară că plutește, dar se montează într-o singură poziție. Practic, Sony a decis pentru tine și îți lasă loc și pentru un soundbar. Spatele TV-ului e perfect plat, ideal pentru montaj pe perete. La 65 de inci, tot ansamblul cântărește în jur de 26 de kilograme.
Sistemul de operare este Google TV, cu Gemini integrat, dar peste el Sony au adăugat ceva ce chiar merită lăudat. My Cinema conține trei profiluri care înlocuiesc șurubăritul prin meniuri: Director's Cut pentru fidelitate, Daytime pentru camere luminoase și Dialogue pentru claritatea vocilor. E genul de simplificare pe care o faci când ai încredere în expertiza ta; majoritatea producătorilor preferă să-ți dea 40 de cursoare și să te lase să te descurci.
Și în final, prețul acestei bestii este… mare: în jur de 15.000 de lei, dar am văzut că a fost în ofertă de BF și la 13.500, deci un discount de 10 procente care nu este deloc de neglijat. Am văzut că multe publicații specializate de afară îl consideră cel mai bun televizor LCD din lume, punct. Well, este într-adevăr excepțional, dar n-aș merge atât de departe. Are baltă-n pește pe acest segment, și aș zice că este fără îndoială printre cele mai bune. Repet, pe felia lui. Dar s-ar putea să fiu eu biased, pentru că prefer OLED-ul. Bravia 8 II este pentru mine the ultimate shit, îmi vine rău de tot să mă scarpin în buzunar, și recunosc că mi-e greu tare să mă abțin. Dar, din nou, that's just me.
Bun: ce urmează? Întrebarea, după părerea mea, nu este despre televizorul ăsta, care clar e foarte bun și va rămâne așa multă vreme de acum încolo, ci despre ce se va întâmpla cu Bravia începând de anul viitor. Treaba e că valoarea celor de la Sony în materie de televizoare n-a stat niciodată în sticlă, ci în ceea ce au făcut mereu inginerii lor cu sticla altcuiva: procesarea mișcării, tonul pielii, controlul retroiluminării, upscalingul etc., adică exact acele lucruri care fac Bravia 9 II să aibă cel puțin vizibil cel mai bun halou din industrie, chiar dacă panoul vine de la altcineva. Adică ceea ce au reușit să facă Sony cu panourile altora a fost adesea mai bine decât au reușit chiar producătorii respectivelor panouri.
Începând de anul viitor, chinezii de la TCL vor aduce fabricile, scara și prețurile, iar Sony vin cu inginerii. Dacă ăștia vor avea mână liberă și vor fi lăsați să-și facă treaba, combinația asta ar putea fi letală pentru competiție; vom avea practic procesare japoneză pe panouri fabricate la cost de China. Dacă nu, Bravia va deveni doar o etichetă fancy pe un televizor construit de altcineva. Și partea nașpa e că nici măcar n-ar fi primul brand legendar care ar sfârși așa. Nimeni nu știe încă răspunsul, iar cine pretinde contrariul minte sau aberează.
Dar indiferent ce ne rezervă viitorul, povestea asta este un cerc care se închide. O companie care a început reparând radiouri într-un magazin bombardat a ajuns să definească ce înseamnă o imagine bună, a câștigat primul Emmy acordat vreodată unui dispozitiv electronic, a construit un imperiu cinematografic și a trebuit în cele din urmă să apeleze la un compromis, pentru că nu a avut fabricile proprii de display-uri care să-i asigure supraviețuirea. Sony Bravia 9 II este un televizor excelent produs de niște oameni extrem de pricepuți în meseria lor, dar e și ultimul înaintea schimbării. Și peste câțiva ani, când vom putea compara, vom ști și dacă ceea ce s-a pierdut a fost doar acționariatul sau și alte lucruri.
Autor
