Thief – De la legenda la hot de duzina!
Inca odata vei imbraca mantia celebrului Garrett. Cel mai iscusit si mai cunoscut dintre asasinii din Dunwall… ahh, pardon, alt oras generic SteamPunk. In acest oras nu vom mai intalnii factiuni precum The Pagans sau The Keepers, factiunile fiind aproape inexistente.
Un lucru de inteles, avand in vedere ca discutam despre un reboot al seriei, in care, saracul Garrett a mostenit darul de a se afla acolo unde nu trebuie, lucru evidentiat in primul capitol al jocului, unde acesta, impreuna cu ucenica sa, sunt angajati pentru a fura de la un personaj sinistru numit „The Barron”. Cum era de asteptat, ceva merge prost, Arin face buba irecuperabil si Garrett isi pierde memoria. Aceasta apare abia dupa un an de zile, dupa o coma, credem cel putinn ca este vorba despre o coma, orasul fiind controlat de garzile numite City Watch si de Baron. Surpriza, surpriza, cine s-ar fi asteptat. Mai aruncam pe ici pe colo niste urme de mistic si o boala care face oamenii sa se omoare singuri, numita Gloom, si gata povstea. Ah, si sa nu uit: avem si zombie, pentru ca sunt inca la moda si cineva de la divizia de cercetare si-a dat cu parerea ca ar fi o aditie interesanta pentru joc. Problema fundamentala a povestii este lipsa totala a coerentei. Nu exista un fir pe care sa il urmezi, fiind mai mult un ghem de idei din care jucatorul alege ce si cum doreste, sarind aiurea de la o idee la alta. Inteleg nevoia de accentua faptul ca Garrett este un hot si ca nu este exact cel mai grozav erou pentru „aia mici”, dar contradictiile sunt la tot pasul. Pana la urma, exista posibilitatea interpretarii povestii, dar aici pur si simplu lipseste lipiciul proverbial care sa tina tot amalgamul la un loc, aceasta rasturnandu-se in toate directiile, jucatorul incercand sa prinda ce si cum poate din aceasta.
Gameplay-ul respecta regulile de baza ale unui joc Stealth, intrunind cam toate calitatile pentru a fi numit un joc de-a v-ati ascunselea, unde obiectul este sa furi ceva si sa nu fii detectat de catre garzi. Problema este limitarea artificiala pe care jocul ti-o impune. Cu toate orasul este destul de mare, navigarea acestuia este o durere perpetua, harta avand lacune majore de cartografiere, precum absenta unei legende sau definitia in plan a anumitor camere. Daca asta nu era destul sa te scoata din sarite si sa te faca sa arunci controlerul pe geam intr-o criza de isterie, atunci faptul ca jocul iti impune o ruta prestabilita o sa te faca sa iti smulgi parul din cap. Intr-un joc, pseudo sandbox, unde libertatea de miscare este esentiala pentru a scapa de urmaritori, Eidos Montreal au dat-o in bara rau de tot. Sunt margini peste care nu poti sa sari, margini peste care poti sa sari, dar mai bine le ocolesti, unele sarituri nu raspund la comenzi si nu de putine ori m-am regasit izbind cu viteza caldaramul pentru ca jocul nu isi da seama daca vreau sa sar sau sa pasesc peste o blestemata de grinda de casa. Nu stiu care e problema dezvoltatorilor cu marginile si sariturile, dar Thief pare sa sufere de sindromul Assasins Creed. Mai exact, marginea si buba! Cu toate astea, face o treaba buna in privinta Stealth-ului. Inca din primele momente sublinieaza faptul ca doreste sa joci ca un artist al hotiei, ascunzandu-te in si pandind momentul oportun pentru a te strecura printre garzile orasului, lucru evidentiat perfect de absenta sabiei, aceasta fiind inlocuita de un BlackJack, o unealta multifunctionala, care nu numai ca iti permite sa te aperi, dar sa si ajungi pe lespezi mai inalte, similar cu hook-ul din ACR. Nici restul arsenalului nu a fost lasat de izbeliste, celebrul arc al lui Garrett fiind si el prezent, de aceasta data avand un numar impresionanant de sageti, fiecare cu diferite intrebuintari. Ai sageti cu sfoara pentru a ajunge intr-un anumit loc, cu apa pentru a stinge tortele, boante pentru a da jos un inamic sau cu gaz pentru a-l ameti, in functie de stilul tau de joc si de cum doresti sa abordezi un nivel. Iar aici intra in joc si un element de RPG, care culmea, nu este sustinut de un sistem de experienta, ci de unul monetar. Ai bani, poti sa iti imbunatatesti abilitatile, nu ai, asta este. Thief este plin ochi de zombie, de mecanici care functioneaza cand vor ele, de secvente de parkour limitate si o de geometrie problematica, dar mai ales de faptul ca oricat te-ai chinui sa il vezi pe Garrett ca pe un maiestru al hotiei, dupa a doua suta animatie in care fura aceeasi lupa sau deschizator de scrisori, o sa il vezi ca pe un pungas de duzina care fura orice ii iese in cale. Mai adaugam aici mecanici ce par imprumutate din alte jocuri precum Swoop si Focus, si jocul pare sa incerce omoginezarea prea multor idei, reusind sa iasa o salata de varza fara gust.
Probabil singurele lucruri care mai scapa jocul din mainile mele criminale sunt directia artistica si atmosfera. Sunt doua elemente extrem de importante in aceasta serie, iar Eidos Montreal au reusit sa le dezvolte bine. Daca din punct de vedere al atmosferei, Thief 2 este de departe preferatul meu, acest joc este pe locul secund ca si atmosfera. Are acel iz de steampunk victorian desi sunt multe lucruri care se repeta, dar odata ce ai parasit barlogul hotului nostru Garrett , orasul este locul tau de joaca. Trecatorii spun o poveste, asta daca nu se glitch-uiesc intr-o replica si o repeta la infinit, lumina dinamica, mai ales in locurile mai putin iluminate este fabuloasa, iar arhitectura este si ea delicioasa, ca si atentia la detalii, de aceea implementarea unei blestemate de bumper texture pentru a nu pica prin nivel se vede. Presupun ca se simte nota de sarcasm, nu? Da, jocul are atmosfera si personalitate cat cuprinde, dar nu reuseste sa captiveze jucatorul. Sunt secvente in care esti prea concentrat sa furi tot ce nu este lipit sau batut in cuie, frumusetea nivelului fiind pierduta in detalii triviale. In momentul in care ai un asemenea oras lasa-ma sa-l vad asa cum trebuie, mai ales ca exista si secvente, precum catacombele de sub bordel, care intr-adevar arata bine. Faptul ca poti intra acum in casele oamenilor ca sa-i furi este un plus notabil, dar faptul ca poti pica de pe absolut orice pentru ca nu exista o geometrie prestabilita o sa te descurajeze destul de repede. Trecand totusi peste aspectele negative, grafic, jocul impresioneaza, mai ales pe PC. Chiar nu mi-a venit sa cred ca sub capota jocului se afla un Unreal Engine 3. Tehnic vorbind, jocul are ce oferi unui posesor de placa video tapana, dar ruleaza fara probleme si pe placi mai vechi, cu mici ajustari ici si colo. Cat despre console, next gen contra last gen, sincer, Playstation 4 este versiunnea care ofera o experienta mult mai detaliata si mai bine pusa cap la cap. Unde mai pui ca exista si ceva saluturi pasagere la jocurile precedente, cu mici Easter Egg-uri care aduc aminte de legenda pe care acest joc o reprezinta. Si daca tot vorbim de legende, actorul ce l-a interpretat pe Garrett in trecut nu si-a mai reluat rolul in acest joc, frica mea mare fiind ca noul baiat ales va fi un dezastru. Sincer, nu mi-a lasat impresia ca nu stie ce face. Asta cand vocea are ceva de-a face cu buzele, pentru ca sincronizarea nu a fost facuta cum trebuie. Chiar si asa, tipul realizeaza o treaba buna in livrarea replicilor. Cat despre restul actorilor vocali… sa zicem ca nu am prea multe cuvinte de lauda. Liniare si lipsite de urcusuri si coborasuri emotionale. Sigur suna bine, dar dupa ce asculti replica dupa replica monotona parca iti vine sa ii plantezi una bucata borcan sau sticla de prin inventar intre ochi si sa iti vezi in continuare de quest. Muzica nu este nici ea rea, Luc St. Pierre facandu-si simtita prezenta, livrand o coloana sonora placuta, care intretine stilul jocului.
Thief nu este nici pe departe ceea ce ar fi putut sa fie. Este un joc slab, cu o alcatuire si mai slaba si care sufera de sindromul „nu stiu ce fel de gen vreau sa fiu” Sigur, poti sa iti editezi experienta asa cum doresti, jocul punand la dispozitia ta fel si fel de butoane magice care inchid fel si fel de optiuni, facand jocul mai greu. Dar cand ai o poveste cu goluri prin care poate trece intreaga armata rusa cu tot cu tancuri si flota, acest lucru este doar un plus pasager. A promis multe, a livrat putine si din pacate nu ii putem acorda decat un 6.5. Este un produs mediocru, construit pe spinarea unui nume care, poate si el la vremea lui a suferit de buguri si probleme, dar oferea o atmosfera mult mai bine definita si o poveste infinit mai captivanta, lucruri pe care acest ultim joc din serie nu le ofera. Este pacat, potential exista, interes mai putin.