The Last of Us revine… și revine… și revine (review)

În ultima vreme nu prea am mai deschis atât de mult PlayStation 5-ul. După ce am dat gata mai toate exclusivitățile care au ieșit anul trecut, restul nevoilor gameristice mi le-am potolit pe PC. Mai ales acum, când exclusivități precum Spider-Man Remastered au ajuns și pe platforma mea de suflet. Și dacă tot am adus vorba despre jocul celor de la Insomniac, trebuie să vă spun că are ceva în comun cu titlul despre care vom vorbi astăzi; adică este un joc lansat ca și exclusivitate pentru PlayStation, care a fost reconstruit într-un motor grafic mai puternic și adaptat pentru noua generație de platforme.

Să vă mai dau un indiciu: și ăsta o să vină pe PC în curând. Așa că fără să o mai lungim, haideți să aruncăm o privire la noul The Last of Us Part I. Un remake al jocului original care a fost lansat în 2013 și o mișcare a naibii de îndrăzneață de la Naughty Dog și Sony care practic lansează pentru a treia oară jocul, doar că de data asta chiar are sens.

Odată cu lansarea lui The Last of Us Part II, mulți dintre noi am aflat pe pielea noastră cât de rău a îmbătrânit primul joc. Motivul a fost simplu. Mulți ori nu apucaseră să joace originalul, ori diferența de șapte ani dintre cele două titluri i-a făcut pe unii să mai uite despre ce era vorba. Și oricare o fi fost motivul, nu puțini au fost cei care au încercat să se aventureze iarăși în lumea lui The Last of Us. Și mai toți au fost loviți de aceeași senzație; o senzație de joc învechit, foarte slow-paced, care rulează la 30FPS în lumea sutelor de cadre pe secundă și care pur și simplu nu se mai ridică la standardele de frumusețe cu care ne-a obișnuit PlayStation.

Ăsta este motivul pentru care am ajuns astăzi aici; după ce mulți gameri au jucat sequel-ul, dezvoltatorul vrea să le ofere șansa să retrăiască aventurile originalului, dar sub forma unui joc modern și foarte arătos. Iar dacă termenul de remake vă sperie după ce-ați văzut GTA 5 și alte atrocități d-astea “regândite” trebuie să vă spun că The Last of Us Part I este diferit; respectă 1:1 rețeta originală, însă o îmbunătățește fix acolo unde era mai mare n

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus (înc-odată) poveste-așa

Sunt sigur că printre voi se numără o mulțime de oameni care nu știu cu ce se mănâncă The Last of Us. Dar cum jocul nu este o lansare nouă și pe mulți v-aș putea plictisi cu partea asta, o să încerc să fac un rezumat nu foarte stufos. Poate-așa servește și ca recapitulare pentru unii, dar și ca introducere pentru alții. Și sună cam așa:

Povestea te pune în pielea lui Joel, un sătean originar din Texas, care își vede viața distrusă chiar în fața ochilor atunci când un virus periculos începe să îi infecteze ușor-ușor pe toți din jurul lui. Încă de la prima misiune jocul setează un ton foarte serios și trist, în timp ce noi urmărim un moment traumatizant din viață protagonistului. Iar de acolo dăm fast-forward 20 de ani, iar după ce am văzut introul jocului ne regăsim cu o misiune importantă pe cap.

Tu, Joel cu două decenii mai bătrân, ești un smuggler, adică strecori diverse chestii peste granița. Doar că nu vorbim despre o poveste cu traficanți de droguri care fac naveta SUA – Mexic. Știți că vă spuneam de ceva virus?! Păăăăi, s-a cam întins și lumea acum este divizată în așezări mici, controlate puternic de armata. Așa că traficul se rezumă acum la transportul de bunuri dintr-o tabără în alta.

Așa, deci până acum ați prins-o, da? Joel, traumă, trec 20 de ani, devine smuggler. Bon, iar acum că știm asta, aflăm *spoiler alert* că fetița cu care acesta împarte coperta jocului se numește Ellie și este unul dintre “pachetele” pe care trebuie să le transporți. Na’ că v-am stricat surpriza din primele câteva zeci de minute ale jocului. Dar stați liniștiți, că dacă asta era toată crema narațiunii nu o mâncăm în fața voastră, așa că The Last of Us Part I are multe de oferit atunci când vine vorba de aventuri și povești.

Personajele sunt foarte bine conturate, au personalitate, știu să se facă plăcute, ori după caz, neplăcute și multe dintre ele îți vor deveni dragi de-a lungul jocului. În special alea pe care le vei întâlni și-n continuarea pe care poate ai sau poate n-ai jucat-o. Plot-ul nu este neapărat original, ori ceva ce n-am mai văzut, dar are profunzime și destulă carne cât să te țină acolo câteva ore bune, așa că din perspectiva asta jocul se ține foarte bine și în 2022.

Same old, same old

Așa poveste, așa gameplay, iar The Last of Us Part I se simte la fel de bine pe cât se prezintă. Controalele sunt intuitive dac-ai mai jucat până acum ceva pe controller, iar fiecare element care a făcut din titlul original un succes este păstrat și în acest remake.

Pe partea asta de gameplay vreau totuși să atrag atenția asupra unui lucru. Cei care caută adrenalină și acțiune non-stop s-ar putea să fie lăsați cu ochii în soare. The Last of Us nu este un joc fast-paced, ba chiar se simte extrem de greoi pe alocuri, dar asta este și frumusețea. Se concentrează mai mult pe storytelling și ai momente în care simți că poți controla camera unui serial animat foarte bine făcut.

Mișcarea personajelor e destul de greoaie și de multe ori m-am găsit în poziția în care spamam butonul L1 ca să-l fac pe Joel să sprinteze mai repede printr-un nivel. După care ajungem la partea de lupte și interacțiune cu mediul. Luptele sunt implementate decent, însă nu o să dureze mult până ce-o să te plictisești de aceeași animație de stealth kill pe care o execută Joel de fiecare dată când iei câte un adversar prin surprindere.

După care ai luptele mano-a-mano care nu sunt neapărat grozave. Este un sistem de button mashing în care dacă spamezi pătratul, cu siguranță o să-l pui jos pe celălalt; valabil și pentru pumni, dar și pentru obiectele contondente precum bâtele pe care le mai îndoi pe adversari.

Sistemul de shooting este ceva mai interesant. Țintești destul de greu, mai ales din controller, iar armele se comportă destul de natural. Gloanțele sunt mereu o resursă limitată așa că necesită ceva atenție, iar resursele în general nu sunt neapărat ușor de găsit. Partea asta se potrivește cu tonul jocului și te face să te simți puțin cam neajutorat în fața unei hoarde de zombi sau atunci când ești înconjurat de mulți adversari. De multe ori, abordarea stealth va fi cea câștigătoare.

The Last of Us Part I este răspunsul celor de la Naughty Dog pentru PlayStation 5 și portările de pe PC

Ok, povestea și gameplay-ul punctează bine acolo unde trebuie, dar astea sunt elemente de bază pentru The Last of Us. Elemente care nu s-au schimbat prea mult și care erau deja bune înainte de acest remake. Dar haideți să aruncăm o privire la ce s-a schimbat masiv și dacă merită să dai banii din nou pe același joc. Vă dați seama că este vorba despre grafică.

Să nu mă înțelegeți greșit, pentru un joc lansat în 2013, The Last of Us arată foarte bine, doar că de-atunci și până azi au trecut vreo nouă ani în care tehnologia a avut tot timpul să evolueze și să ne boosteze așteptările la niveluri pe care nu le-au mai atins până acum. Dar am curajul să zic că Naughty Dog au făcut o treabă excelentă aici, iar vizual, noul joc vechi se prezintă foarte bine. Iluminarea este cireașa de pe tort, însă schimbările variază de la texturi mult mai detaliate până la reflexii realiste, efecte care îți răpesc privirea de fiecare dată când își fac apariția pe ecran și niște personaje mult mai detaliate.

Iar dacă așa vor arăta viitoarele remake-uri de pe la marile studiouri, apăi să tot vină. Revenim însă la The Last of Us Part I, unde vreau să laud modul în care este prezentat jocul. De la cinematicele care mai dezvăluie când și când un peisaj arătos, până la momentele de dialog în care nu poți face nimic decât să muți camera de colo-colo în timp ce-asculți ce vorbesc celelalte personaje, jocul face o treabă excelentă în a te face să te simți parte din acțiune. Da, este slow-paced, dar când ai cu ce să-ți clătești ochii parcă nu te mai deranjează atât de tare.

Auditiv stăm bine, iar The Last of Us pune destul de mult accent și pe sunet. De la click-urile pe care le scot unii zombi, până la pașii inamicilor care se apropie de ascunzătoarea ta, fiecare sursă de sunet este bine definită și ajută la senzația de imersiune cu jocul. Vocile sunt aceleași ca în varianta originală, deci jucătorii care se reîntorc vor recunoaște imediat personajele.

Per total, The Last of Us Part I este o îmbunătățire masivă comparativ cu materialul de bază. Folosește toată puterea pe care i-o pune PlayStation 5 la dispoziție și reușește să redea un aer foarte proaspăt unui joc care a atins rangul de cult classic în cei câțiva ani de la apariția sa. Iar pentru cei care vor o grafică și mai bună și rezoluții chiar și mai mari, cei de la Naughty Dog au anunțat deja că se lucrează la varianta de PC. Și dacă este să ne luăm după celelalte jocuri exclusive care au poposit pe Steam, deja știm că și jocul de față va fi o portare de mare succes.

Un remake excelent!

Vedem de la un an la altul cum PC-ul crește ca și platformă, cel puțin din perspectiva asta a jocurilor. Însă partea cea mai interesantă este că succesul recent este rezultatul deciziilor pro-consumer luate de cele mai mari companii din industria consolelor de gaming: PlayStation și Xbox. Odată cu portarea jocurilor exclusive pe PC, acesta a devenit o lume între lumi. În 2022 te poți mândri că te joci God of War pe calculator, la rezoluție 4K cu 120 de cadre pe secundă cu un controller wireless de Xbox One. Asta fără emulatoare, fără piratat, fără bătăi de cap; doar bună-voința a două companii imense care au simțit o oportunitate de profit și în proces au oferit gamerilor pe PC motive de bucurie; și jocuri foarte bune.

Dar să revenim la subiectul de față și anume The Last of Us Part I. Pentru că și aici este ceva interesant. Se pare că a fost nevoie de lansarea celui de-al doilea joc pentru a-i construi o imagine primului. Am văzut transformarea jocului lansat în 2013, revizuit sub numele de Remastered în 2014 odată cu apariția lui PlayStation 4. Iar acum, în 2022, același joc vine și pe PlayStation 5, a treia generație la rând.

Doar că vine gătit, vine cu experiența platformelor precedente și cu promisiunea că se va potrivi într-o lume care s-a dezvoltat în jurul său. Iar după ce The Last of Us Part II a stabilit în linii mari identitatea francizei, cel puțin din punct de vedere vizual și de prezentare, era și normal ca remake-ul atât de bun al primului joc să vină sub forma și denumirea de The Last of Us Part I. În felul acesta, gamerii care au început cu al doilea joc vor avea un prequel interesant, iar cei care au jucat The Last of Us în 2013 vor avea ocazia să-l experimenteze într-o altă formă. Pentru mine, portarea asta este de bun-augur și cred că va fi un pas important pentru definirea termenului de remake. Am văzut deja titluri precum Mafia – The Definitive Edition sau Tony Hawk’s Pro Skater 1+2, iar The Last of Us Part I se alătură fără probleme clubului select de remake-uri executate excelent.