Este un adevăr absolut că ultimul titlu din seria The Elder Scrolls, mai exact Skyrim, a mâncat sute de milioane de ore la nivel colectiv din timpul liber al gamerilor, me included, la nivel global – și pe bună dreptate. Aventurile din cea mai nordică regiune a continentului Tamriel sunt, probabil, unele dintre cele mai bune pe care le are de oferit industria gaming-ului, că până la urmă, cui nu-i place să capăcească dragoni, vampiri și scheleți de vikingi folosind o sabie într-o mână și o bilă de foc magic în cealaltă?
Ca orice pasionat de MMORPG-uri, am petrecut câteva zeci de ore și în ESO, pe care pot să-l numesc o experiență drăguță, dar nu neapărat pe gustul meu, fiind ceva mai diferit față de MMORPG-urile de tip World of Warcraft, cu care sunt eu obișnuit, în special în privința combat-ului. Am menționat aceste detalii ca să vă dați seama că sunt cât de cât familiarizat cu seria Elder Scrolls și știu cu ce se mănâncă – dar asta nu înseamnă neapărat că eram pregătit pentru remasterul lui Oblivion.
Vedeți voi, am jucat originalul acum câțiva ani, inclusiv o sumedenie de moduri extra create de comunitatea jocului, dar mereu mi s-a părut ceva în neregulă, ceva alcătuit dintr-un cumul de factori care parcă mă țineau în spate și nu mă lăsau să mă bucur cum trebuie de părțile bune. Am putut să-i apreciez partea narativă, dar mecanicile și feeling-ul gameplay-ului m-au făcut să renunț cu mult înainte de scena creditelor.
Pur și simplu, n-am reușit să mă împac cu felul în care sabia pe care o țineam în mână se simțea de parcă era un balon gonflabil sau cu faptul că actorii de voce au fost reciclați atât de mult, încât îți era imposibil să interacționezi cu mai mult de 5 sau 6 NPC-uri fără să dai de minim doi care aveau aceeași voce. Tocmai din acest motiv am fost entuziasmat atunci când am aflat că Bethesda pregătește un remaster al lui Oblivion, pentru că oferea o șansă perfectă să mă bucur de joc în toată splendoarea lui, fără problemele menționate anterior.
Și uite așa, după ceea ce mulți au numit „cel mai prost păstrat secret”, compania a anunțat și lansat tot atunci jocul. Ei bine, cum lansarea lui Oblivion Remastered a venit pe nepregătite acum două săptămâni și noi am fost prezenți și la Comic-Con cu propriul nostru stand (mai multe detalii găsești în clipul de aici), acest video întârzie puțin din simplul motiv că am vrut să mă adâncesc suficient în meandrele jocului încât să pot oferi un review de calitate – chiar dacă nici acum nu mi-a fost dat să văd tot ce are de oferit Oblivion.
Și înainte să trecem la review per se, clipul de azi marchează și startul unei perioade destul de aglomerate pentru gameri. Azi vorbim despre Oblivion, joi vă pregătesc și review-ul lui Clair Obscur: Expedition 33, iar în nici două săptămâni vom vorbi despre DOOM: The Dark Ages, iar pe 30 vine și Elden Ring Nightreign, asta pe lângă cine știe ce lansare imprevizibilă sau joc indie genial intrat în mainstream-ul gaming-ului.
Ce aduce nou?
Dar ca să le luăm pe rând, eu zic să începem cu ce a schimbat remasterul față de jocul original, ca să vă faceți o idee despre munca depusă de Virtuos și Bethesda, cele două studiouri care s-au ocupat de dezvoltarea acestuia. În primul rând, și cea mai evidentă chestie, este upgrade-ul adus pe partea de grafică. Acum Oblivion nu mai arată ca un joc lansat în 2006, ci ca unul de generație curentă, care se bate de la egal la egal cu titluri precum Avowed sau Assassin's Creed Shadows.
Cum au reușit să facă asta? Păi, prin niște eforturi uriașe. Practic, ce au făcut a fost să ia fizica personajelor din Gamebryo, engine-ul în care a fost dezvoltat Oblivion la vremea lui, și să o mute în Unreal Engine 5. Tocmai din acest motiv avem grafică next-gen, dar fizica personajelor și modul în care se mișcă și funcționează totul sunt aproape identice cu originalul.
Și da, au fost upgrade-uri și pe partea de mișcări, iar sabia acum se simte mai mult ca o sabie reală decât un balon, și îndrăznesc să spun că se simte chiar ceva mai bine decât în Skyrim sau chiar ESO – ceea ce-i mare lucru, ținând cont că toate astea țin de Gamebryo, motorul vechi.
Au adăugat și replici noi pentru NPC-uri, cu o cantitate considerabil mai mare de actori de data asta, ca să nu-l auzi pe Sir Patrick Stewart o dată la zece sau douăzeci de minute. Interfața a fost și ea modificată considerabil, pentru a oferi o experiență mai plăcută și mai accesibilă gamerilor zoomeri, și acum poți să dai sprint prin Cyrodiil, nu doar să mergi la pas sau în alergare ușoară.
Și astea sunt doar o parte din schimbările aduse. Dacă aș sta să le explic pe toate, materialul de azi ar fi considerabil mai lung – și probabil mai plictisitor. Dar pentru cei curioși, le puteți găsi pe toate cu o simplă căutare pe Google. Ce-i drept, sunt toate schimbările pe care mi le doream eu și încă câteva în plus, ceea ce face din asta mai degrabă un remake în toată regula decât un remaster obișnuit.
Și cireașa de pe tort: acesta a fost lansat day 1 pe Game Pass, deci nici măcar n-a fost nevoie să scot vreun ban din buzunar (în afară de abonamentul de Xbox Game Pass din dotare) ca să încep să mă bucur de el.
Primele Ore și Povestea
Acum că v-am explicat care-i faza cu remake… scuze, voiam să zic remaster-ul, hai să vă spun puțin și despre experiența inițială a jocului și modul în care te introduce, ușor-ușor, într-una dintre cele mai imersive lumi ale gaming-ului modern. Și ca să nu supăr pe nimeni, simt nevoia să introduc aici și un mic spoiler warning, pentru cei care nu știu încă cum decurge povestea unui joc care deja și-a serbat majoratul.
La fel ca în cazul tuturor celorlalte Elder Scrolls, la începutul poveștii personajul tău este un deținut anonim care își așteaptă sentința și, ca prin miracol, ajunge să fie implicat în uneltirile și planurile unor forțe superioare – în cazul de față, Împăratul Uriel Septim VII, care ajunge în temnița palatului său în căutarea unui tunel secret care i-ar putea permite să scape de o grupare misterioasă de asasini ce vor să-l ucidă.
Fie din întâmplare, fie din voia destinului, celula în care se află tunelul secret este fix cea în care ai fost întemnițat tu, motiv pentru care împăratul ajunge să te vadă și să-și dea seama că tu ești eroul ales, pe care l-a visat de mult timp și care e predestinat unor lucruri mărețe. Și, fie vorba între noi, nu știu ce naiba a fumat Uriel Septim de l-a visat tocmai pe elful creat de mine, pentru că-i un coșmar al naibii de urât.
Pe scurt: împăratul te ia cu el, treceți prin niște tuneluri subterane (probabil săpate de daci, dacă mă întrebați pe mine), până ajungeți într-o fundătură unde este ucis. Îți dă ție Amuleta Regilor, un colier cu proprietăți magice purtat de toți împărații Tamrielului de până atunci, și-ți spune să-l cauți pe ultimul său moștenitor – fiul său bastard, ascuns într-un templu din orașul Kvatch. După asta ieși din tuneluri și, da, ai un marker pe compass-ul din partea superioară a ecranului, dar ghici ce: nu ești obligat nici măcar o secundă să urmezi povestea principală.
Ăsta, de fapt, este și farmecul jocurilor Elder Scrolls: poți să-ți petreci sute de ore în aventuri epice fără să atingi măcar o dată misiunile principale. Și nu consider că-i ceva greșit în asta, pentru că aceste side quests sunt unele dintre cele mai interesante și distractive create vreodată.
Storyline-uri precum cele din Dark Brotherhood, Thieves Guild sau DLC-urile Knights of the Nine și Shivering Isles sunt de-a dreptul memorabile – și astea sunt doar o mică parte din tot ce are de oferit jocul. Asta nu înseamnă că misiunile principale nu sunt bune. Din contră, sunt de-a dreptul geniale.
Te fac să-ți pui întrebări filozofice și să te gândești serios la motivațiile atât ale aliaților tăi, cât și ale dușmanilor. Martin Septim este unul dintre cei mai interesanți protagoniști pe care îi poate avea o poveste – pentru că da, aici el este protagonistul adevărat, iar tu ești mai degrabă asistentul său loial. Voice acting-ul oferit de Sean Bean este top notch, chiar dacă nu pot să mă abțin să nu-l asociez din când în când cu Boromir.
Mankar Camoran este și el un adversar pe măsură, care pare și se simte cât se poate de real – atât prin comportament, cât și prin motivația din spatele acțiunilor sale. Și asta se aplică și pentru restul personajelor din joc. Două exemple perfecte: Sheogorath și Lucien Lachance.
Cyrodiil
Dar trebuie să-i dăm cezarului ce-i al cezarului. Motivul principal, în opinia mea, pentru care toate aceste povești și personaje sunt atât de bine scrise și executate este lumea în care ele se manifestă. Tărâmul în care are loc acțiunea din Oblivion este Cyrodiil, regiunea centrală a continentului Tamriel și inima Imperiului condus de dinastia Septim – dar și a celorlalte imperii care s-au născut și au dispărut în trecutul îndepărtat al acestui univers.
Chiar dacă Cyrodiil nu e o regiune la fel de memorabilă ca Skyrim, cu ale sale localități cu tematică vikingă, sau Morrowind, care arată mai degrabă a tărâm marțian decât a lume fantasy convențională, asta nu înseamnă că nu are propria sa frumusețe.
Cyrodiil are vibe-ul acela clasic de Europă medievală, cu câmpii deschise, păduri dese, lacuri adânci și munți înzăpeziți. E în același timp familiar și ușor de recunoscut, dar și magic și fantastic. Tocmai din acest motiv, mie – cel puțin – mi-a fost foarte ușor să intru în pielea personajului meu și să simt, cu adevărat, că mă aflu acolo, în mijlocul Tamrielului.
Dacă te îndoiești de faptul că te poți îndrăgosti de un joc și de sentimentul pe care ți-l oferă, intră în Oblivion, urcă pe vârful unui munte, uită-te la Cyrodiil-ul care se întinde în fața ta până la linia orizontului, în toată splendoarea sa – și după mai vorbim.
Dacă ar fi să ne ghidăm după ce am zis până acum, Oblivion Remastered e cea mai interesantă invenție a umanității de la pâinea prăjită încoace – un joc fără cusur și un adevărat candidat la titlul de jocul anului. Dar oare chiar stau lucrurile așa?
Păi… da și nu. La fel ca orice alt joc, are și părțile lui proaste – și pot spune că sunt suficient de multe.
Mecanici și Monotonie
Așa cum am menționat la începutul materialului, chiar dacă elementele vizuale vin din Unreal Engine 5, motorul care stă la baza remaster-ului este același ca în cazul originalului din 2006. Asta înseamnă că dezvoltatorii nu prea au avut cum să schimbe prea mult din combat sau să-l facă să nu se simtă învechit și, pe alocuri, plictisitor.
Dai cu sabia, tragi cu arcul, arunci vrăji și… cam atât. Dacă vrei lupte la fel de engaging ca în Kingdom Come: Deliverance 2, Elden Ring sau The Witcher, n-ai să le găsești aici. Da, sabia acum se simte ca o sabie, dar asta nu înseamnă că ai feluri noi în care să o folosești în afară de click-click-click. Fără menajamente: cel mai bun mod în care pot descrie combat-ul din The Elder Scrolls IV: Oblivion – fie că vorbim de versiunea veche sau cea nouă – este drept monoton.
Același lucru îl pot spune și despre sistemul de leveling, care, chiar dacă e diferit de cel din Oblivion-ul original, tot nu se ridică la nivelul sistemelor din alte RPG-uri. Nu-i rău, dar iarăși, e destul de simplist comparativ cu ce oferă alte jocuri similare.
Partea bună e că există și sisteme interesante, cum ar fi crearea de poțiuni sau de vrăji – cu care, sincer, nici acum nu m-am familiarizat prea bine – dar care par să-ți permită să faci o grămadă de chestii cool și interesante, oferind stiluri de joc diferite față de clasicele sword & plank sau stealth archer. You get some, you lose some, și în funcție de ce-ți place să faci într-un joc, poți să te distrezi foarte mult cu ce oferă Oblivion Remastered… sau poți să treci la altă aventură fără să te uiți înapoi.
Optimizare
Și mai e și a doua, cea mai mare problemă pe care a avut-o Oblivion noul, cel puțin la lansare: optimizarea. Pe lângă faptul că în primele zile nu puteam să petrec mai mult de două sau trei ore fără să am parte de un crash de tipul Fatal Error (care nu specifica deloc cauza, ci funcționa mai mult pe principiul „csf, n-ai csf”), prezența DLSS-ului a fost și ea de tip Fata Morgana: acum este, acum nu este.
Iar asta deoarece la momentul lansării jocul avea și DLSS, și Frame Gen, dar, din cauza erorilor și problemelor tehnice, acestea au fost scoase din joc și adăugate abia după vreo săptămână. Chiar și atunci când mă jucam pe platforma de teste de la birou, dotată cu un Ryzen 9 9950X3D și RTX 5090, nu puteam să depășesc mai mult de 70-80 de cadre constante în open world — și până și alea veneau cu stutter-ul ocazional care mă scotea din minți.
Ce-i drept, o mare parte dintre probleme s-au rezolvat între timp, dar asta nu înseamnă că nu mă mai întâmpină câte un Fatal Error exact când îmi e lumea mai dragă — fapt ce a și întârziat într-o oarecare măsură apariția acestui review. Nu mai sunt atât de dese, dar nici dispărute complet. Măcar acum jocul are un frame rate mai stabil și pot să joc cu DLSS și Frame Gen activate.
Also, dacă nu ai un PC potent, îți poți lua gândul de la Oblivion Remastered, care, conform fișei cu cerințele minime de pe Steam, are nevoie de cel puțin un Ryzen 5 2600X sau i7-6800K, împreună cu un GTX 1070 Ti sau RX 5700, ca să fie cât de cât jucabil. Per total, experiența de la lansare n-a fost tocmai grozavă, dar sunt sigur că soluțiile pentru problemele de optimizare vor continua să apară odată cu trecerea timpului, și oricum comunitatea de modderi au trecut deja la treabă și au ieșit cu niște patch-uri care promit să rezolve multe dintre neajunsurile tehnice, dar pe care nu le-am încercat personal.
Unde este The Elder Scrolls VI?
Ce nu pare să vină odată cu trecerea timpului, în schimb, sunt noutățile legate de The Elder Scrolls VI. Nu mă înțelegeți greșit, sunt bucuros că Oblivion a primit acest remaster și că e atât de bun, și nu mă plâng că Bethesda ne-a oferit câteva sute de ore de content gratuit, dar asta nu înseamnă că n-aș fi preferat și niște noutăți despre următorul titlu din serie, odată cu venirea acestui Oblivion Remastered.
Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc: Skyrim a fost lansat în 2011, iar pentru cei care nu sunt așa buni la matematică asta înseamnă că au trecut 14 ani de atunci și până acum, și pentru mai mult context, Bethesda au făcut toate jocurile principale din serie din '94 până în 2011, adică 17 ani. Deci dacă The Elder Scrolls 6 mai întârzie încă trei ani, diferența între el și Skyrim va fi egală cu perioada totală în care studioul a dezvoltat toată seria. Tot ce am primit a fost un scurt teaser în cadrul E3 2018, și de atunci — nimic. Radio silence.
Da, nu știm mai nimic despre The Elder Scrolls VI, și nici nu cred că vom afla prea curând, spre marea mea frustrare. Mi se pare trist cât de mult trebuie să așteptăm, și cum Bethesda alege să investească timp și resurse în proiecte precum Fallout 76 sau Starfield, în loc să se concentreze pe ceea ce majoritatea fanilor își doresc: un nou Elder Scrolls.
Universul creat de genii precum Michael Kirkbride este pur și simplu mult prea bun ca să nu primească noi povești și aventuri. Tamriel este un setting fantastic pentru RPG-uri, iar noi nu primim nimic — doar flop după flop și un remaster.
Sper doar ca lui Todd Howard să i se facă milă de noi, simpli muritori, și să ne ofere o dată sequel-ul pe care îl așteptăm de peste un deceniu. Și asta înainte să fim prea bătrâni și morocănoși ca să mai putem aprecia un joc de acest gen așa cum trebuie. Scuzați acest mic rant, dar n-am putut să închei recenzia despre Oblivion Remastered fără să menționez măcar fugitiv jocul pe care îl aștept deja de vreo treisprezece ani.
Concluzie
Ca să revenim la ale noastre: The Elder Scrolls IV Remastered chiar reușește să redea viață unuia dintre cele mai emblematice RPG-uri ale tuturor timpurilor, fără să-i șteargă identitatea. Iar asta este, din punctul meu de vedere, atât cea mai mare reușită, cât și cea mai mare limitare a sa.
El reprezintă un reminder viu al potențialului uriaș pe care îl are seria Elder Scrolls, dar și un semnal clar că fanii sunt în căutarea unei experiențe noi.
Este evident că jocul se luptă cu moștenirea sa tehnologică, iar senzația că motorul de dedesubt nu poate ține pasul cu ambițiile moderne e prezentă la fiecare pas. Cei dispuși să treacă peste aceste aspecte vor descoperi un RPG cu suflet, atmosferă și o lume care încă stă în picioare în fața generației actuale. Chiar dacă are și defecte, așa cum am menționat anterior, asta nu înseamnă că Oblivion Remastered nu va avea un loc în topul meu cu cele mai bune jocuri lansate anul acesta — dar și în cel al celor mai bune remake-uri/remaster-uri din toate timpurile.
Dacă nu l-ați încercat încă, vă invit să o faceți. Mă îndoiesc că veți fi dezamăgiți de ce are de oferit, mai ales dacă sunteți fani ai RPG-urilor old school și nu vă deranjează un sistem de combat ceva mai învechit sau ocazionalul crash.
