Monitorul TCL 25P2A Pro combină o rezoluție QHD cu o rată de refresh de 360Hz și cu iluminarea de fundal Mini-LED, totul la un preț accesibil pentru nișa monitoarelor cu rate de refresh insane. Când am început să-l testez mi-am pus câteva întrebări și o să răspund pe rând. În primul rând, de ce s-a apucat TCL (The Creative Life) de monitoare, în afară de motivul cel mai evident, că poate?
Și răspunsul e simplu. TCL are o subsidiară numită CSOT (China Star Optoelectronics Technology), care face ecrane, mai corect spus panouri, pentru aproape orice dispozitiv: televizoare, ecrane comerciale de mari dimensiuni, monitoare și ecrane de laptopuri, smartphone-uri și tablete, afișaje curbate pentru industria auto, smartwatch-uri și ochelari AR/VR, precum și table interactive pentru săli de curs și birouri. Ba, mai mult, în 2025 CSOT a fost pe locul 2 în lume la panouri pentru monitoare și pe locul 1 la panourile pentru monitoarele de gaming. Adică e foarte posibil ca monitorul de gaming pe care îl ai acum pe birou, indiferent ce logo are, să aibă un panou făcut de ei.
Deci, răspunsul „pentru că poate”, oricât de banal ar părea la prima vedere, este și cel corect. Următoarea întrebare pe care mi-am pus-o a fost: de ce au intrat mai tare pe monitoare în ultimii ani? De ce testez eu un monitor TCL și nu un Samsung, un LG sau un Philips?
TCL s-a concentrat mai tare pe monitoare începând din 2025, an în care a ajuns să sufle în ceafa Samsung la televizoare. Pe tot anul Samsung a rămas numărul 1, dar în decembrie TCL a reușit să treacă pe primul loc la livrări, iar la televizoarele Mini-LED e deja lider de câțiva ani, cu aproape o treime din piață. Pe principiul că dacă ești aproape de câștigat lupta pe un domeniu treci mai departe și exploatezi următoarea piață pe care poți deveni lider. Nu întâmplător, tot atunci au cumpărat de la LG Display o fabrică de LCD-uri din China, ca să producă mai repede monitoare.
Ok, să lăsăm deoparte compania pentru moment și să ne concentrăm pe TCL 25P2A Pro, care are iluminare Mini-LED. Să zicem că ai trăit într-o peșteră în ultimii mulți ani și nu știi mare lucru despre tehnologiile de pe televizoare. Sincer, nici pe mine nu m-a interesat niciodată ce tehnologie folosește un ecran atât timp cât se vede bine. Din proprie experiență știu trei lucruri despre ele. Cu cât sunt mai luminoase, adică au mai mulți niți, cu atât sunt mai vizibile și mai plăcut de folosit, iar culorile și HDR-ul ies mai bine în evidență. OLED-urile sunt cele mai mișto ecrane, dar sunt de obicei scumpe și au risc de burn-in, adică imaginile statice pot rămâne „arse / fixate” pe ecran în timp, deși generațiile noi au mai rezolvat din problema asta. Și, în fine, că rata de refresh mare e importantă în gaming, mai ales în cel competitiv.
Destul de basic. Deci, în acest context, care-i faza cu Mini-LED-ul? Păi Mini-LED încearcă să aducă un LCD clasic mult mai aproape de avantajele OLED-ului fără să renunțe la cele ale LCD-ului. Ecranul rămâne LCD. Diferența este că în locul unei iluminări relativ simple avem foarte multe LED-uri de dimensiuni mici, grupate în zone care pot fi controlate separat. La modelul de care vorbim sunt 180 de zone de local dimming.
Dacă într-o parte a imaginii ai întuneric, acea zonă poate reduce foarte mult lumina, iar dacă lângă ea apare o explozie, un bec sau o stea, zonele respective pot crește puternic luminozitatea. Nu e OLED. La OLED controlezi lumina fiecărui pixel. Aici controlezi grupuri de pixeli. Avantajul este că Mini-LED poate ajunge la luminozități foarte mari și nu apare problema burn-in-ului specifică OLED-ului.
Prima observație legată de monitor este că mai avem unul identic ca aspect în redacție, așezat pe un raft în fața biroului meu. Dincolo de asta, primul lucru pe care l-am apreciat la TCL 25P2A Pro a fost că e ușor de asamblat. Nu a fost nevoie de șurubelniță sau de alt instrument inclus în cutie. Ai monitorul, un picior și o talpă care se prind extrem de simplu una de alta. Deci, la instalare nu trebuie să chemi pe cineva de la IT sau pe prietenul ăla priceput la toate, excluzând situația extremă în care ai trei mâini stângi și strici cam tot ce atingi. Atunci cheamă pe altcineva. Eu l-am asamblat singur.
Cutia mai conține cablul de alimentare, un cablu DisplayPort și niște hârtii. Eu l-am folosit pe HDMI, pentru că prima dată l-am conectat la laptop și așa l-am conectat ulterior și la PC-ul pe care m-am jucat.
Și dacă te întrebi ca și mine de ce are monitorul Pro în nume, explicația nu cred că ține de grafică sau editare video profesională, ci de gamingul competitiv. Din ce se vede în gama P2A, TCL folosește Pro pentru variantele mai rapide și mai luminoase. Modelul nostru ajunge la 360Hz și 800 de niți, în timp ce 27P2A, varianta fără Pro, rămâne la 200Hz și 600 de niți. Iar peste ele TCL a anunțat deja și un P2A Ultra, la 1.000 Hz.
Cum e monitorul odată ce l-ai pus pe birou? La 24,5 inci e mic dacă mă întrebi pe mine, dar în contextul gamingului are avantajul că vezi toată scena dintr-o privire, nu trebuie să te plimbi cu ochii ca să-i acoperi extremitățile, cum faci la un 32”, 34” sau mai mare. Există și o versiune de 27 inci, 27P2A Pro, așa că dacă ești chior ca mine și totuși îți place modelul, cred că aia se vede o idee mai bine. Doar că acolo refresh-ul scade la 320 Hz, iar ăla se numește TCL 27P2A Pro.
Mă rog, discutabil. Eu mă apropii ușurel de 50 și port ochelari, deci cel mai probabil nu sunt exact tipul de gamer căruia îi e adresat acest monitor. Luați observația legată de dimensiune în funcție de cât de bine vedeți voi. Partea bună a diagonalei mici este densitatea mare de pixeli. La 24,5 inci și 2560 x 1440 ajungi la aproape 120 ppi, așa că imaginea și textul sunt foarte bine definite.
Construcția e predominant gri cu negru, dar contrar aparențelor nu e lipsită de personalitate, ba chiar mi se pare interesant ca design. E așa, cumva futurist-industrial-aerisit, pornind de la talpa hexagonală și piciorul minimalist până la spatele în formă de navă spațială. TCL chiar numește designul spatelui „Wings of Shadow”. Eu rămân la navă spațială, că e mai simplu. Standul permite reglaje pe orizontală și verticală și cam în orice poziție ai vrea tu să-l așezi. Și, dacă vrei să-l pui pe un braț, are prindere VESA 100 x 100 mm. Cu stand cântărește 5,3 kilograme, fără el aproximativ 3,3.
Apoi mi s-a părut că e foarte luminos. Nicio surpriză aici, ținând cont că are o luminozitate maximă declarată de 800 de niți, în condițiile în care majoritatea monitoarelor de pe biroul meu se învârt pe la 300-400 de niți. Da, la birou am un sistem cu trei monitoare legate la un laptop, iar acasă am același tip de sistem, doar că monitoarele sunt conectate la un desktop. Atenție totuși, cei 800 de niți sunt valoarea de vârf, pe o zonă mică a ecranului, nu luminozitatea pe tot ecranul tot timpul.
Apoi am observat că n-are sunet și mi-am conectat căștile la PC prin Bluetooth. Cumva cred că e mai bine așa, dar uneori e mai comod să ai niște boxe, indiferent de calitatea lor. Deși, dacă e să fiu cinstit, am comentat de multe ori că decât boxe proaste, mai bine lipsă. Zic și eu ca Denzel Washington în Flight (2012): „God help me!” legat de cât de nehotărât pot să fiu. Partea bună e că are mufă jack de 3,5 mm, deci, dacă vrei poți băga căștile direct în monitor.
Și dacă tot am pomenit de porturi, în spate, cu fața în jos, ai două porturi HDMI 2.1, un DisplayPort 1.4, mufa de căști și intrarea de alimentare. Atât. Nu ai USB, nici hub, nici USB-C, deci dacă vrei să-l legi la un laptop printr-un singur cablu, aici nu se poate. Cele două HDMI-uri îți permit în schimb să ții legate în același timp PC-ul și o consolă. Doar că pe PlayStation 5 sau Xbox rămâi la maximum 120 Hz, iar cei 360 Hz sunt strict pentru PC.
Monitorul are un singur buton, un joystick amplasat central, sub ramă, cu care îl pornești, îl oprești și umbli prin setări (OSD). O apăsare scurtă pornește un meniu rapid în formă de hexagon, asortat cu talpa, de unde schimbi sursa sau luminozitatea, iar meniul include chestiile de bază: Adaptive-Sync, timpul de răspuns, MPRT-Plus și opțiunile de luminare a zonelor întunecate. În Display găsești local dimming-ul, pe care îl poți regla pe trepte, iar în partea de sus a meniului vezi permanent rezoluția, frecvența, sursa și dacă HDR-ul și Adaptive-Sync sunt active.
În fișa tehnică, la Software, apare și Tmoc, dar nu e o aplicație de control. Este prescurtarea de la TCL Motion Clarity, adică denumirea pe care TCL o dă combinației dintre iluminarea Mini-LED, stratul de comandă TFT și panoul rapid. Pe lângă ea, monitorul mai are MPRT-Plus și OverDrive-Pro, care au același scop, să reducă blur-ul și ghosting-ul.
Am măsurat panoul lui TCL 25P2A Pro
TCL 25P2A Pro are un panou Fast IPS de 24,5 inci cu rezoluție QHD, 2560 x 1440 pixeli, rată de refresh de 360 Hz, timp de răspuns de 1 ms GtG și iluminare Mini-LED cu 180 de zone de local dimming. Luminozitate de 800 de niți, 1,07 miliarde de culori obținute dintr-un panou de 8 biți cu FRC, 99% acoperire sRGB, 95% DCI-P3, 95% Adobe RGB și Delta E sub 2.
Deși panoul este QHD, monitorul acceptă și semnal 4K. Prima dată când l-am conectat pe Linux, sistemul l-a setat direct la 3840 x 2160 la 120 Hz, iar opțiunea apare și în Windows. Evident, panoul nu devine 4K, imaginea este downscalată intern la 2560 x 1440, dar poate fi util pentru console sau alte surse care preferă ieșirea 4K.
Specificațiile sună foarte bine, dar am făcut și niște măsurători cu „păianjenul” redacției, un colorimetru Spyder, să vedem ce arată el. Pe lângă păianjen l-am mai testat și cu aplicația VESA DisplayHDR Compliance Tests. Știu că voi nu veți face asta pe un monitor de gaming, dar cred că noi nu prea avem de ales.
În SDR, cu HDR și Local Dimming dezactivate, am măsurat în jur de 276 de niți pe alb, la 99% brightness. Nu este spectaculos raportat la cei 800 de niți declarați, dar e important să înțelegi că cei 800 de niți sunt peak brightness, adică o valoare care ține de HDR și de modul în care funcționează iluminarea Mini-LED, nu de luminozitatea constantă pe un ecran complet alb în SDR.
Gamma a ieșit foarte bine, 2,2, exact valoarea de referință pentru SDR. Punctul de alb este însă destul de rece din fabrică, în jur de 8.000 K, deci imaginea are o tentă mai albastră decât standardul D65 de 6.500 K. Dacă preferi albul neutru, presetul Warm din meniul Color e primul lucru de încercat.
La culori, măsurătorile confirmă gama largă. Triunghiul de culori al monitorului acoperă complet spațiul sRGB, deci promisiunea de 99% se confirmă, iar din DCI-P3 acoperă în jur de 90%, puțin sub cele 95% declarate, dar foarte aproape pentru un monitor din segmentul ăsta. În plus, rezultatele au fost practic identice de la o zi la alta, ceea ce înseamnă că panoul e stabil.
Să vedem și ce se întâmplă când activezi Local Dimming. Cu el oprit, contrastul măsurat a fost în jur de 650:1. Cu Local Dimming pe modul High, contrastul a urcat la aproape 2600:1. Adică, de aproape patru ori mai mult.
Aici se vede de fapt avantajul Mini-LED-ului. Nu trebuie să reții cifrele, ci efectul: zonele întunecate devin mult mai întunecate, imaginea capătă mai multă profunzime și diferența dintre lumină și întuneric este mult mai pronunțată.
Există și un mic compromis. Cu Local Dimming activat, luminozitatea pe alb fullscreen a scăzut în testele mele de la aproximativ 276 la 233 de niți. Dar în utilizarea reală nu stai, evident, cu un ecran complet alb în față. În jocuri, filme sau conținut HDR, avantajul contrastului mai bun este mult mai important.
În testele VESA pentru HDR, monitorul îi spune Windows-ului că are un vârf de aproximativ 644 de niți, iar în testul de tonuri redă corect treptele de luminozitate până în zona de 640 de niți, după care toate valorile arată la fel. Cu alte cuvinte, în practică vârful real pare să fie mai aproape de 650 decât de cei 800 de niți declarați de TCL.
Deci, pe scurt, ecranul ăsta nu impresionează doar prin cei 360 Hz. Combinația dintre QHD, Mini-LED și local dimming îi dă și o calitate a imaginii mult peste ceea ce te-ai aștepta de la un monitor construit pentru gaming competitiv.
Cum se vede și cum se simte în gaming
Diferența de luminozitate față de „ale mele” a fost vizibilă imediat, mai ales la birou, unde stau cu spatele la geam. Adică e clar mai luminos și culorile sunt mai vii. Nu am știut că e mai rece decât „trebuie”, asta și pentru că în general prefer ecranele reci. Unde dau peste unul cu o tentă galbenă cât de mică nu știu cum să-l „albăstresc” mai repede. Deci, pentru mine e ce trebuie.
Înainte să pornim povestea despre jocuri, trebuie să înțelegi că, pentru a susține un asemenea ecran și o rată de refresh atât de mare, ai nevoie de un PC puternic, nu de o jucărie. Așa că iată configurația pe care am folosit-o. Este vorba de un sistem cu Ryzen 7 9800X3D, 32 GB RAM și GeForce RTX 5080 cu 16 GB memorie video. Nu e deloc ieftin, ba din contră, costă cam 21.000 de lei.
Toate jocurile au fost rulate la rezoluția nativă QHD, cu setările grafice pe High/Ultra, iar unde a fost cazul am folosit DLSS și Frame Generation.
Întâi m-am jucat Cyberpunk 2077, un joc care chiar pune în valoare genul ăsta de ecran. Strălucirea, neoanele și culorile puternice ies imediat în evidență. Frame rate-ul a stat în jur de 70-80 fps cu RT activ și a urcat la 300 fps și peste cu DLSS și Frame Generation activate. Una peste alta, jocul se vede funky, extravagant, agresiv, exact așa cum l-au gândit dezvoltatorii, iar gameplay-ul curge natural. Ești în propriul tău film.
Apoi într-o altă zi am jucat timp de 5 ore la rând CS2, Battlefield 6 și Sniper Elite 4. În CS2 a fost cel mai liniar, n-a coborât sub 350 fps, a stat pe la 360 și a urcat uneori până aproape de 380. E unul dintre puținele cazuri în care chiar folosești tot ce poate monitorul. Partea mai puțin bună e că, peste 360 de cadre, ecranul nu mai are ce face cu ele, așa că eu aș limita frame rate-ul undeva pe la 350-355 fps, ca să rămân în zona de VRR și să reduc riscul de tearing.
În Battlefield 6, frame-rate-ul a stat pe la 140-170 fps, deci mai puțin de jumătate din ce poate monitorul, dar tot în plaja FreeSync, așa că jocul s-a simțit excelent. Doar că eu nu m-am ridicat la înălțime și am fost făcut praf de adversari so many times. Deci nu, un monitor de 360Hz nu te face automat mai bun, doar îți arată mai clar cine te-a împușcat. Happy hunting!
În Sniper Elite 4 m-am simțit cel mai bine, e un shooter tactic așezat pe care-l joc mereu cu plăcere. Frame-rate-ul n-a coborât niciodată sub 360 fps și deseori a depășit 400.
Concluziile după gaming?
Diferența față de 60 Hz este uriașă, față de 144 Hz e încă vizibilă, dar de la 240 la 360 Hz intrăm deja într-o zonă în care avantajul nu mai este atât de clar și contează mai ales în jocurile competitive. Trebuie să fii foarte rapid și extrem de antrenat, după părerea mea, ca să poți face clar diferența între 240 și 360 Hz, nu mai zic mai sus.
MPRT-Plus și reglajele de response time sunt acolo pentru a reduce blur-ul și ghosting-ul în mișcare, dar în utilizarea mea nu am observat urme deranjante sau artefacte evidente în jocuri. Blooming există, pentru că vorbim totuși despre 180 de zone și nu despre control individual pe pixel, dar în jocuri nu mi-a atras atenția.
Per total, monitorul se simte extrem de rapid și viteza nu vine la pachet cu o imagine ștearsă, cum se întâmpla la multe monitoare de esports din generațiile mai vechi.
Concluzie
Monitorul TCL 25P2A Pro se găsește în acest moment în magazine la un preț de circa 1200 lei. Nu mi se pare mult pentru ce oferă, dar tot cred că nu e pentru oricine. Ca să profiți de viteza lui ai nevoie, în primul rând, de hardware foarte bun, cel puțin în jocurile AAA, și în al doilea rând să fii deja un jucător antrenat, care chiar simte diferența dintre 240 și 360 Hz.
Partea bună e că, și dacă nu ești, rămâi cu un monitor luminos, cu un contrast mult peste ce te-ai aștepta de la un IPS, datorită Mini-LED-ului.
Autor
