Suicide Squad: Kill the Justice League – o poveste ok nu poate salva un joc dezastruos (review)

După 9 ani lungi, un nou joc semnat de maeștrii jocurilor single-player de acțiune Rocksteady a ajuns în mâinile noastre, ceea ce în orice alt context poate părea ca o veste incredibilă. Un nou titlu major de la studioul care a livrat seria Batman: Arkham, trilogie care a definit genul de action game și a influențat industria pentru totdeauna? Unde semnez, m-am întrebat eu? Well, problema e că am semnat, iar ce am primit în schimb este un looter-shooter live-service mediocru, cu un gameplay repetitiv și neinspirat dar cu o poveste decentă și cu voice acting reușit.

Așa cum probabil v-ați dat deja seama, nu e totul negru atunci când vine vorba de Suicide Squad: Kill The Justice League, dar overall este o imensă dezamăgire pentru fanii studioului, pentru pasionații de supereroi și pentru industrie în general. O să elaborăm toate aceste idei în minutele care urmează, așa că dacă te-ai gândit să dai 70 de euro pe jocul ăsta, rămâi aproape ca să te convingi de ce nu e tocmai o idee așa bună.

The Good

Începem cu părțile bune ale lui Suicide Squad: Kill the Justice League, ca doar să nu credeți că am numai lucruri rele de spus despre joc. Premisa firului narativ îți este explicată direct din nume: „kill the Justice League”, iar pe tot parcursul celor 10 ore de conținut (da, ATÂT de puțin content e la lansare, dar ajungem imediat și acolo) ai scopul de a omorî patru membri ai Justice League care au fost corupți de Brainiac.

Cine sunt protagoniștii și cei care sunt însărcinați cu acest task garantuan? Primul este Captain Boomerang, un băiat care face ce vrea el, când vrea el, al doilea este King Shark, un rechin prietenos și ușor tălâmb, Deadshot care este cel mai generic și mai forgettable dintre ei și unica Harley Quinn, cu tot cu stilul ei clasic-smuls și personalitatea puternică la pachet. Împreună ei formează… dacă ai zis Suicide Squad ai ghicit!

Povestea începe neașteptat de bine, iar prima secvență de tutorial în care îți sunt prezentate toate personajele curge frumos și nu te lasă să te plictisești. Fiecare dintre ei are chestii interesante de spus și jocul face o treabă ok de a te pune în temă cu situația din Metropolis, orașul unde are loc acțiunea, și aș minți dacă aș spune că unele glume nu mi-au smuls câte un râs din când în când. Desigur, pentru fiecare punchline bun sunt cinci teribile care nu lovesc deloc unde trebuie, dar nu cred că povestea este punctul slab al acestui joc. Not great, not terrible, trecem mai departe.

Am lucruri bune de spus și despre actorii vocali, care reușesc să livreze aproape de fiecare dată, chiar dacă script-ul îi lasă la greu în unele situații. I-am remarcat în special pe Harley Quinn și pe King Shark pentru performanțele lor bune, și nici cu Boomerang nu mi-e rușine. Deadshot mi se pare cel mai șters dintre toți, atât la capitolul concept cât și la voice acting, lucru care nu îi ajută deloc cauza, dar tot nu mi s-a părut ceva teribil.

În plus, Suicide Squad: Kill the Justice League marchează și ultima performanță într-un joc a ilustrului Kevin Conroy care, din nefericire a plecat dintre noi la finalul lui 2022, vocea lui Batman încă de pe vremea desenelor animate de prin anii '90, dar și în întreaga trilogie Batman: Arkham. Aici face o treabă senzațională ca de fiecare dată, chiar dacă modul în care Rocksteady au ales să îl scrie pe Batman (care, apropo, este exact același Batman ca în seria Arkham) este pe puțin dezamăgitor. Dar am promis că vorbesc numai de bine momentan și uite că deviez.

Revenind la treburile noastre, nici la capitolul grafică nu stăm rău. Suicide Squad: Kill the Justice League arată foarte bine pe PS5, platforma mea de test, și am apreciat texturile foarte detaliate și iluminarea caldă și plăcută. Jocul nu duce lipsă și de efecte speciale mișto care pot scădea simțitor framerate-ul în secvențele încărcate, dar chiar și așa au fost puține momente când jocul a scăzut sub 60fps.

Ah, da, merge la 60fps din cutie, dar nu vei găsi în setări o opțiune să treci jocul în modul „fidelity” la 30fps, what you see is what you get. Recunosc faptul că mi-ar fi plăcut să văd o opțiune de toggle între 30fps cu calitate grafică mai bună și 60fps cu cateva efecte date mai jos, dar dacă ar fi să fie doar una, varianta care rulează la o rată mai mare de cadre pe secundă este cea câștigătoare zic eu, deci nu mă plâng.

Vestea și mai bună este că pe PC lucrurile stau încă și mai bine. Pe PC-ul distinsului Mancave.ro cu i9-13900K și RTX 4080 jocul a rulat ok, fără probleme mari la capitolul optimizare, un lucru destul de rar în zilele noastre. Jocul are ray-tracing doar în versiunea pentru PC, și nu este tocmai ray-tracing complet, ci doar pentru reflexii, o implementare relativ stângace care nu se vede grozav și care impactează destul de serios performanța.

O rază de soare este DLSS, care deși este în versiunea 2.0 fără Frame Generation reușește să ofere un boost semnificativ de performanță, deci merită activat dacă ai o placă video NVIDIA. Și AMD FSR este prezent dacă preferi tabăra roșie, și deși performanțele sunt ceva mai slabe și calitatea video este mai firavă, tot este o opțiune bună dacă PC-ul tău se chinuie să ruleze nativ jocul.

The Bad

Eh, și abia acum intrăm în pâinea lui Suicide Squad, pentru că a venit vremea să discutăm și aspectele mai puțin bune ale jocului, începând cel mai mare reproș pentru un joc cu supereroi: e extrem, extrem de plictisitor. Momentele de gameplay dintre cutscene-uri sunt pline cu aceleași cinci misiuni de bază repetate pe tot parcursul celor zece ore. Realist, ai doar vreo 3 ore de content fresh și relativ interesant până când jocul începe să recicleze activitățile, iar asta e tare grav.

Suicide Squad se vrea un joc live-service menit să te țină interesat pentru zeci și sute de ore, are aspirații să fie un joc pe care îl deschizi regulat și cu care rămâi la curent pe măsură ce iese conținut nou, conținut pentru care ar trebui să te entuziasmezi și pe care să abia aștepți să-l joci… Nu neg că pentru unii oameni Suicide Squad ar putea fi toate lucrurile astea, și că cel mai probabil există o comunitate mică de jucători în lumea asta care o să fie dați pe spate de experiență… dar pur și simplu nu e pentru mine.

Și nu vreau să înțelegeți că îl descalific din start doar pentru că nu este la fel ca seria Arkham. Am înțeles de la început că avem de-a face cu alt tip de joc, și nu am de gând să îl critic doar pentru că e diferit de trilogia de titluri care a pus studioul pe hartă, nici pe departe.

Din perspectiva cuiva care are câteva sute de ore bune în Destiny 2 și alte zeci în Warframe, înțeleg cum trebuie să funcționeze și să arate un looter shooter live-service și pot să apreciez unul, dar ăsta nu e ce trebuie. Este atât de trist încât singurul motiv real pe care îl aveam să nu închid consola și să fac altceva mai bun cu timpul meu era ca să avansez firul narativ, și m-am simțit ușurat de fiecare dată când începea un nou cutscene, pentru că asta însemna că nu trebuie să mai bat aceiași inamici mov over and over again, degeaba.

De ce degeaba vă zic imediat, dar până atunci vreau să discutăm despre ceva ce jocul ăsta nu are: varietate în rândul inamicilor. Fiecare fight din joc este ori un boss fight care se încadrează între teribil de enervant și ok, fie te lupți cu more or less cu aceleași hoarde de carcaleți. Sunt câteva tipuri diferite, recunosc, dar stilul uber agresiv pe care jocul în încurajează este eficient pentru fiecare soi de inamic și niciodată nu am simțit că jocul îmi cerea să mă adaptez situației sau să gândesc în afara cutiei.

Apoi intră în discuție problema loot-ului, un subiect extrem de important pentru un joc looter-shooter. Și aici am de raportat faptul că armele din joc mi s-au părut neinteresante, dar la asta poate că a contribuit și norocul meu atunci când vine vorba de drop-uri. La finalul unor misiuni de la început am primit niște arme legendare pe care nu prea le-am schimbat pe tot parcursul campaniei pentru că nu am avut nevoie, deci nu am interacționat atât mult cu sistemul ăsta. Nu e un lucru bun deloc, deoarece fiecare upgrade de arsenal din Destiny, Warframe sau The Division se simte satisfying și îți oferă un feeling de progresie dureros de absent din Suicide Squad.

Nu m-am dat în vânt nici după sistemele de deplasare de care dispune fiecare personaj jucabil. Cel mai interesant dintre toți mi s-a părut Boomerang cu al său… well, bumerang magic, alături de abilitatea lui Harley Quinn de a folosi un grappling hook pentru a ajunge rapid în vârful clădirilor. King Shark poate fi interesant uneori, în special dacă imediat după săritură alegi să te izbești violent de sol, dar chiar și așa mi s-a părut destul de neinspirat, iar ultimul și cu siguranță cel din urmă este plictisitorul Deashot, care zboară de colo-colo cu un jetpack.

Nu m-a dat pe spate nici sistemul de talente, care pare să fie inclus ca un afterthought, fără prea multe adăugiri majore care impactează felul în care te joci. Majoritatea dintre ele sunt simple creșteri numerice banale, și de multe ori m-am simțit de parcă alergam după niște boost-uri de damage aproape insesizabile.

Unde mai încape în discuție și interfața, care este extrem de aglomerată și care devine de-a dreptul enervantă în unele situații, mai ales când acțiunea de pe ecran e la cotele maxime pe care poate acest joc să le atingă. Are mult prea multe elemente prezente în același timp, și deși sunt conștient că unele pot fi oprite, majoritatea jucătorilor nu își vor bate capul cu așa ceva.

Dar la început am lăudat prima parte a poveștii, și adevărul e că nu am lucruri așa bune de spus despre ultima jumătate. Am să încerc pe cât posibil să evit spoilerele majore, dar e destul de greu ținând cont că vorbim doar de 10 ore de content overall. În fine, cert e că premisa „Kill the Justice League” avea atât de mult potențial, dar în realitate jocul fie nu știe ce să facă cu titani ai universului DC precum Flash, Green Lantern, Super-Man, Batman și Wonder-Woman, fie greșesc atât de tare concluzia încât șterg orice urmă de character development așezat pe parcursul poveștii.

Astea fiind zise, Rocksteady au anunțat că primul sezon al jocului va veni cândva în luna martie, ceea ce mi se pare prea puțin, prea târziu. Asta înseamnă că avem peste o lună de zile de așteptat până la primul update consistent, cu content nou și toate cele. Feeling-ul meu este că toți cei care aveau o urmă de interes în joc și l-au cumpărat vor fi dezamăgiți, vor lăsa jocul de-o parte și vor uita de el până la primul sezon, dar vom vedea cum decurg lucrurile.

Bine, asta în cazul în care cei care au cumpărat deja jocul nu i-au dat refund. Vezi tu, Suicide Squad: Kill the Justice League este un joc AAA full price, deci costă 70 de euro în versiunea standard. Dacă voiai să ai early access la joc trebuia să scoți din buzunar 100 de euro întregi pentru versiunea deluxe, iar cei care au făcut asta au avut parte de o experiență care nu reflecta prețul mare cerut.

Primele doua zile ale perioadei de early access au fost pline de probleme de natură tehnică și mulți nu au putut să se conecteze la serverele jocului deloc. La asta se mai adaugă și un bug de-a dreptul amuzant, în care jocul se completa singur atunci când intrai în el, arătându-ți astfel finalul firului narativ. Nu cred că trebuie să explic de ce e stupid să plătești 100 de euro pentru un spoiler.

Concluzie

În final, care sunt gândurile mele legate de Suicide Squad: Kill the Justice League? Ei bine, spun cu tristețe că nu recomand jocul ăsta. Indiferent de cât de mult m-am chinuit să îmi placă , gameplay-ul repetitiv și plictisitor trage iremediabil în spate întreaga experiență. Actorii vocali fac o treabă bună și firul narativ poate să livreze niște momente amuzante și interesante, dar astea două sunt niște picături prea mici într-un ocean plin de dezamăgiri și vise năruite.

Varietatea extrem de mică a inamicilor, cantitatea sumară de conținut disponibilă la lansare și calitatea lui îndoielnică fac din Suicide Squad un titlu care are potențial, dar care este departe de a-l realiza. Din punctul meu de vedere, focusul studioului de a face acest titlu unul live-service le-a pus serios bețe în roate, și sunt curios cum va evolua în viitor. Mi-ar plăcea să văd o poveste de genul No Man's Sky sau Cyberpunk, în care echipa din spate reușește să întoarcă la 180 de grade o lansare dezastruoasă? Sigur, și cred că Rocksteady sunt un studio care pot face asta, dar nu mi-aș ține respirația.

Ce am primit astăzi este un titlu incomplet, plin de activități plictisitoare și de decizii creative ciudate, cu o campanie prea scurtă și tratată prea superficial pentru prețul de achiziție cerut, dar care arată binișor și care se bucură de un set de actori vocali foarte bun. Poate că vom vedea îmbunătățiri majore în câteva luni, dar fără niște schimbări majore de gameplay elementar, nu văd Suicide Squad: Kill the Justice League ca fiind un succes prea curând.

Astea fiind zise, ne vom opri aici. După un început de an în forță cu Prince of Persia: The Lost Crown a venit și prima dezamăgire a lui 2024, și sincer mă așteptam la mult mai mult de la Rocksteady. Asta e încă un exemplu pentru care numele unui studio nu înseamnă nimic dacă oamenii de bază nu sunt aceeași. Și cum echipa s-a confruntat cu niște demisii extrem de importante, cum ar fi plecarea fondatorilor în 2022, un astfel de rezultat sub-par era prezis de mulți, chiar dacă eu în optimismul meu caracteristic am ales să nu îi cred. Am zis că mai bine văd cu ochii mei care-i faza, și uite că mă văd nevoit să le dau dreptate.

Dar acum a venit rândul vostru să îmi spuneți în comentarii: cum vi se pare Suicide Squad: Kill the Justice League? Vă numărați printre cei entuziasmați la început dar dezamăgiți la sfârșit sau ați crezut din start că jocul ăsta e sortit eșecului? Și dacă v-ați jucat și l-ați terminat, cum vi se pare? O să vă rog să vă abțineți din a da spoilere în secțiunea de comentarii, pentru că după ce că-i scurt și scump, nu ar fi frumos ca cei care au dat bani pe el să fie jefuiți și de experiența poveștii, oricât de bună sau de rea e ea.