Există atât de multe genuri și subgenuri de jocuri, cam ca la muzica metal, încât e aproape imposibil să îți placă toate. Dacă ești fan shootere pline de acțiune și tot ce vrei e să îți bagi Call of Duty pe venă, șansele sunt ca un joc storydriven lent să nu fie pe gustul tău și viceversa. Nu spun că e o regulă, doar că într-un spațiu atât de divers precum cel de jocuri video, există ceva pentru fiecare, și gamerii în general sunt destul loiali genului de jocuri pe care îl preferă și pe care îl consideră superior.
Dar eu n-am auzit niciodată pe cineva spunând că urăște jocurile video co-op din alte motive decât că n-au prieteni cu care să le joace. Ca la orice gen de jocuri, și aici există uscături, dar adevărul e că știu foarte multe de exemple de jocuri cooperative extraordinare, care îți pun un zâmbet mare și tâmp pe față și care te impresionează cu ingeniozitatea lor. Trist este că nu există prea multe jocuri importante sau studiouri mari care să trateze nișa asta cu respectul pe care îl merită.
Totuși, azi e zi de sărbătoare pentru iubitorii de jocuri co-op, pentru că unul dintre cele mai importante jocuri din istoria genului s-a lansat recent, sub forma lui Split Fiction. Creat de aceeași echipă care a câștigat titlul pentru Jocul Anului în 2021 cu It Takes Two, noul joc de la Hazelight Studio este o realizare din mai toate punctele de vedere, și oficial face parte din lista mea de recomandări de jocuri pentru doi.
Astea fiind zise, rămâneți cu mine pe mai departe ca să vedem de ce Split Fiction chiar e mare șmecherie.
Poveste și atmosferă
Începem cu povestea, unul dintre punctele forte ale jocului. Acțiunea le are în prim plan pe Zoe și Mio, două autoare de povești cu multe idei și încă și mai multe vise, în căutarea unei edituri care să le facă publice lucrările. Doar că editura din joc este diferită, iar președintele ei a inventat un aparat cu scopul de a fura ideile celor care vin cu bună credință acolo.
Doar că cele două protagoniste nu știu asta la început bineînțeles, și după un accident, amândouă ajung în același aparat de unde trebuie să evadeze împreună. Din punctul ăla, următoarele ore te vor purta prin niște nivele făurite cu maximă atenție la detalii și extrem de amuzante, dar mai multe despre asta la secțiunea de gameplay. Și cum o să tot fie comparații cu It Takes Two pentru că există multe similitudini între cele două jocuri, recunosc că mi-a lipsit un personaj gen Doctor Hakkim.
Pentru cei ce nu au jucat It Takes Two… în primul rând de ce? În al doilea rând, Doctor Hakkim este o carte vorbitoare cu multă personalitate care te ghida pe tot parcursul poveștii, într-un stil funny din punctul meu de vedere, căruia i-am simțit lipsa aici. Ce-i drept contextul și scenariul explică ce ai de făcut și de ce, dar mi-ar fi plăcut să avem încă un personaj quirky cu (sau de) care să râdem.
În rest, Mio și cu Zoe sunt extrem de diferite, deci le puteți alege în funcție de personalitățile voastre. Zoe este o optimistă absolută, care scrie povești fantasy cu pisici, magie și zâne, mereu cu zâmbetul pe buze și mereu gata de ceva nou. Mio în schimb mi s-a părut ceva mai nuanțată, pentru că încă de la început e clar că se luptă cu niște traume și probleme serioase în viața de zi cu zi. În contrast direct cu Zoe, Mio este pesimista de serviciu, și abordează situațiile serioase cu o doză sănătoasă de scepticism și îndoială.
Sincer, mi se pare că Mio este mai tridimensională decât Zoe, și dacă aș fi fost pus să aleg între cele două într-un joc single player clar aș fi mers pe Mio. Faza e că nu trebuie să alegi, iar trăsăturile de comportament și modurile de gândire expuse aici se completează foarte bine unul pe altul pe parcursul poveștii. Când Zoe e prea entuziasmată de ceva și sare cu capul înainte, Mio o aduce înapoi cu picioarele pe pământ, iar când Mio este nesigură de ceva, Zoe îi dă încrederea de care are nevoie ca să treacă mai departe.
Și două persoane extrem de diferite care nu se cunoșteau la început devin prieteni pe parcusul poveștii, luptând pentru un scop comun și folosindu-se de defectele fiecăruia pentru a-l completa pe celălalt. Aici a fost unul dintre principalele mele semne de întrebare pe care le-am avut înainte de lansare, și mă bucur să spun că cei de la Hazelight au reușit să spună o poveste dinamică și bine închegată de la un capăt la altul.
În It Takes Two, dinamica dintre cei doi protagoniști era clară, iar cei doi soți aveau multe de împărțit după ce au decis să divorțeze la începutul poveștii, deci traiectoria firului narativ era destul de limpede încă din primele momente. În Split Fiction lucrurile sunt puțin diferite, și a fost o plăcere să asist la dezvoltarea relației dintre Zoe și Mio la un nivel fundamental, unde fiecare are părerea sa dar tot pot lucra împreună pentru un scop final.
Jocul are în jur de 13-14 ore, ceea ce poate părea o idee puțin în climatul jocurilor moderne, dar pe mine nu m-a deranjat. Nu devine plictisitor niciodată și pacing-ul poveștii este cât se poate de corect, iar în ochii mei singurul lucru mai rău decât un joc prost este un joc prea lung. Poate sunt eu sadic, dar jocurile proaste îmi oferă o oarecare satisfacție atunci când le joc și când râd de ce se întâmplă, dar dacă un titlu m-a plictisit pe la ora 20 și știu că mai urmează încă 40 de făcut același lucru cu minime variații, atunci o iau pe câmpii.
Gameplay
Trecem acum la piesa de rezistență a lui Split Fiction, și motivul principal pentru care ai vrea să te joci jocul ăsta: gameplay-ul. Și aici, în stilul deja caracteristic Hazelight, creativitatea e la alt nivel. Fiecare poveste principală sau side story are mecanici proprii, interesante și extrem de amuzante de folosit. Practic, asta te face să nu te plictisești de joc, pentru că odată la o oră sau două primești jucării noi, care schimbă dramatic modul cum interacționezi cu lumea din jurul tău și felul în care progresezi prin nivel.
De la abilitatea de a te transforma în zâne și gorile, până la Dual Berretas cu care împuști tot în jurul tău, Split Fiction reușește să îți ofere niște unelte pe alocuri neconvenționale și per total extrem de interesante. Nu pot să dau exemplu un moment care nu mi-a plăcut atunci când vorbim de gameplay, cuvinte mari pe care mi le asum întru totul.
Și partea cea mai mișto este că Split Fiction nu se teme să încerce lucruri noi și ciudate, care nu ar avea treabă cu ideea de bază a jocului dar care sunt introduse organic și natural. Cel mai bun exemplu este o secvență în care lași în urmă perspectiva 3D pentru una 2D, iar întreg jocul devine un twin stick shooter a la Enter the Gungeon în care ferești zeci de proiectile în timp ce încarci inamicii cu gloanțe.
Și poveștile extra care rup ritmul din main story sunt cât se poate de spumoase și de amuzante, cu una care mi-a rămas în minte fiind cea cu porcii. Guys, nu-mi aduc aminte ultima oară când un joc video m-a făcut să râd atât de tare, și este o poveste extra pe care nu vrei să o ratezi. Bine, vă spun sincer că am făcut absolut toate poveștile auxiliare pe care le-am văzut, și nu am dat de una nasoală.
Pot să continui să dau exemple de mecanici de gameplay, sisteme și situații în care vei fi pus, dar zic eu că cel mai bine le descoperiți fiecare pe pielea voastră. Nu e un joc tocmai lung așa cum ziceam, deci nu vreau să vă răpesc momentele alea când descoperi ce puteri ai și ce poți face cu ele, dar voi spune că nu am absolut nici măcar o critică la capitolul gameplay.
Grafică și sunet
Vreau să discutăm acum despre grafică, un subiect nu foarte important pentru genul ăsta de joc unde gameplay-ul și povestea sunt primordiale. Ei bine, Split Fiction a fost construit pe motorul grafic Unreal Engine 5 dar nu suportă funcțiile cutting edge ale motorului cum ar fi Lumen sau Nanite, ceea i-ar putea îndoi pe unii dar mie nici că putea să îmi pese mai puțin.
Stilul artistic realizat cu maximă măiestrie compensează pentru lipsa de ray tracing cum trebuie, și aș minți dacă aș zice că am simțit lipsa unei iluminări mai bune sau ale unor reflexii mai realiste. În plus, trebuie luat în calcul stilul de joc, și faptul că al tău PS5 sau Xbox trebuie să randeze două perspective diferite aproape pe tot parcursul lui, deci nivelul de putere de procesare este destul de mare.
Eu am jucat jocul pe PS5 Pro, unde nu am avut probleme de stabilitate indiferent de scenariu, la 4K nativ cu TAA. PS5 și Xbox Series X randează jocul pe la 1800p în timp ce Series S se mulțumește cu 1080p, dar e de menționat că toate consolele rulează la 60fps fără deviații, ceea ce e de lăudat. Și cu toate că nu am avut cum să testăm asta, am săpat puțin pe internet și se pare că jocul merge de vis și pe PC, deci vei avea o experiență fluidă indiferent de platforma pe care o alegi.
Cât despre sunet, am și aici lucruri bune de spus. Actorii vocali fac o treabă excelentă și dialogurile sunt o plăcere de urmărit, dar ca să fiu și puțin cârcotaș am să spun că muzica din joc nu a fost mereu pe placul meu. Mi s-a părut că au fost câteva scenarii când piesele alese nu se potriveau acțiunii de pe ecran, dar e o plângere prea mică în tabloul mai larg al acestui joc, și nu am de gând să îi scad din puncte pentru asta.
Concluzie
În final, merită sau nu să te joci Split Fiction? Ei bine, DA, DA, și iarăși DA! Este o reușită de proporții a celor de la Hazelight studios, o echipă relativ mică de oameni care ne-a arătat că magia jocurilor nu stă doar în RPG-uri lungi de sute de ore, iar singurul lucru mai bun decât un joc senzațional este un joc senzațional pe care îl poți împărți cu altcineva.
Este mai bun decât It Takes Two? Well, cu siguranță e o discuție stufoasă acolo, și nu știu dacă aș putea să mă pronunț pe loc. Abia am terminat Split Fiction, iar acel fenomen numit „recency bias” mă împinge să spun că da, dar mai am nevoie de puțin timp să îl diger și să pot decide la rece. Dar doar simplul fapt că mă gândesc la asta e de bine, și sunt convins că pentru mulți Split Ficiton va rămâne cel mai bun joc cooperativ din câte există, și înțeleg întru totul de ce.
Este ingenios, nu îi e frică să își asume riscuri și spune o poveste care evoluează frumos și care te face să îți pese de cele două personaje prinse la mijloc. Am râs, ba chiar pe alocuri aproape că am și plâns, și m-am distrat de minune în Split Fiction.
