Review Persona 5 Strikers – Vărul cringe și cu nevoi speciale al lui Devil May Cry și Bayonetta

Înainte să-i dăm bice, simt nevoia să trântesc un disclaimer dolofan: la fel ca majoritatea lucrurilor mainstream, există o linie foarte subțire care desparte ceva interesant și deosebit de ceva exagerat și neplăcut de strident în ceea ce privește producțiile japoneze, iar acea linie este ca un fel de DMZ care desparte Coreea de Nord de Coreea de Sud: calci pe ea când nu trebuie și te trezești cu Persona 5 Strikers.

Nu mă înțelegeți greșit, am mai butonat la viața mea titluri cu un astfel de specific, după cum reiese  și din titlul acestui review care denotă o oarecare blasfemie, dar Persona 5 Strikers este un fel de diabet pentru retina consumatorului occidental, obișnuit cu un câtuși de puțin echilibru între stilul anime și stilul clasic, adică vestic. Și de ce este acest echilibru greu de atins? Voi explica numaidecât, har haideți să o luăm cu începutul.

Matrix pentru liceenii stereotipici din limbo

Acțiunea din Strikers are loc la câteva luni după evenimentele din Persona 5. Eroul nostru, cunoscut doar ca Joker, se întoarce alături de Morgana în Tokyo pentru a se revedea cu tovarășii lor din Phantom Thieves of Hearts la ceva picnic în vacanța de vară. Toate bune și frumoase până când aceștia fac ceea ce te avertizează părinții să nu faci atunci când ești încă la liceu, și anume să vorbești cu străinii. Folosind o aplicație mobilă în vederea organizării picnicului, eroii noștri sunt convinși să introducă un cod special, fapt care îi transportă într-o dimensiune alternativă, un fel de limbo al orașului Tokyo, poreclit Jail.

Acum, ideea stă în felul următor. Acest Jail face parte dintr-un fel de univers paralel, Metaverse, creat din gândurile și emoțiile aflate în subconștientul ființelor umane (*laughs in Warhammer). Astfel, protagoniștii noștri iau forma unor Personae, practic alter-ego-urilor lor în lupta contra acelor Shadows, entitățile care își fac veacul în Metaverse.

De fapt, odată menționat setting-ul aparent generic, Persona 5 Strikers creionează un fir narativ chiar amplu. Este dens, cu răsturnări de situație, cu un ritm alert dar care este îngreunat serios de caracterul acesta de copie ieftină JRPG amestecată cu un hack and slash uneori deranjant de repetitiv. Dar o să luăm taurul de aceste coarne în cele ce urmează. În rest, ni se prezintă o poveste complexă, în care s-a injectat totodată o cantitate considerabilă de tropi specifici anime, care se concentrează în special pe trăsăturile interioare ale protagoniștilor, uneori exagerat de mult, căci la asta sunt bune anime-urile, nu…?

Sală de forță pentru degete unde se numără cărțile de Yu-Gi-Oh

Într-un fel, Persona 5 Strikers încorporează elemente și de RPG, și de hack and slash în ADN-ul său. Rețeta este oarecum bine implementată, pentru aduce diversitate și satisfacție explorării. Joker poate obține și folosi mai multe Personae, alter-ego-uri sub formă de atacuri speciale. Acestea sunt deblocate ca drop-uri după completarea unui set de dungeons sau după bossfights. Unele pot fi combinate pentru a crea o Persona cu abilități mai puternice, iar utilizarea acestora aduce în prim-plan izul de tactical combat pe care gameplay-ul îl mai oferă din când în când jucătorului. Joker își poate forma un squad de maxim patru oameni, pe ale căror Personae le poți controla tu în modul tactical. Practic. Aceste atacuri speciale sunt utilizate pentru a câștiga avantaj în fața inamicilor cu diverse slăbiciuni, însă mișcările speciale nu pot fi utilizate în luptele real time, iar aici voiam să ajung cu discuția.

Dacă atacurile speciale ca Persona sunt interesante și satisfăcătoare, combatul în timp real este și mai și. Mă rog, cam cât permite un hack and slash unde trăsătura definitorie este repetitivitatea și butonarea combo-urilor ca un maniac. Da, am făcut mușchi la mai toate degetele de la mâini, dar parcă nu mi-a părut rău. De fapt, la ce altceva să te aștepți de la un astfel de joc? Unii ar considera treaba asta chiar ceva terapeutic. Ai la dispoziție combo-uri la sol, în aer, ranged, cu pistolul din dotare, și mici secvențe în care te poți folosi de mediul înconjurător pentru a putea cafti inamicii așa cum trebuie. Recunoașteți cocktail-ul? Să ridice mâna sus cine a jucat măcar un Devil May Cry sau, ferească Sfântul, Bayonetta.

Luptele sunt foarte repetitive, inamicii la fel, dar capitolul la care Persona 5 Strikers își îmbunătățește oferta este cel de bossfights. Aici, lucrurile se schimbă și trebuie să-ți pui în practică reflexele, diferitele combo-uri și Personae pentru a putea descoperi slăbiciunile. Boșii sunt de o diversitate înfricoșătoare, de parcă Yu-Gi-Oh ar fi avut o criză de insulină din cauza cantităților industriale de zahăr presărate pestre design-ul monștrilor. Uneori e bine, alteori este cam (prea exagerat), dar paradoxul face ca fix această exagerare să contrasteze și să mai aplaneze din exagerarea scârboasă din care este alcătuit aluatul lui Persona 5 Strikers. 

Un mix dezechilibrat, partea întâi – Anorexia, bat-o vina!

Sau “despre cum să diversifici la maximum personajele dar într-un mod foarte cringe”. Natura de anime a acestui joc își spune cuvântul. Cinematicurile sunt efectiv secvențe de anime, care au rolul de a schimba puțin decorul extrem, EXTREM de plictisitor al dialogurilor în formatul JRPG. Gașca lui Joker este o gașcă de liceeni, asta însemnând discuții tipice care se întind oribil de mult. Cred că și dezvoltatorii și-au dat seama de asta atunci când au încorporat două comenzi: cea de fast forward și cea de skip complet peste replicile unui personaj. Dar parcă nici acest lucru nu este suficient pentru CÂT DE MULTE DIALOGURI IRELEVANTE EXISTĂ ÎN JOCUL ĂSTA. Dacă voiam un anime slice of life îmi desenam singur propriul F.R.I.E.N.D.S.

Trecând peste dialogurile cotidiene terifice care încetinesc semnificativ ritmul și atmosfera poveștii (vedeți de ce vă spuneam pe la început de acei tropi cringe?), Personajele sunt, firește, exagerate. Îți plac băieții și fetele rahitice, aduse ușor de spate, cu mâinile lipite cu Picătura de buzunare? Păi, doar de asta veți avea parte. Și nu, nu este acel gen de excentric regăsit în alte producții orientale, în care eroii și răufăcătorii își merită titulatura de badass, ci este o abordare clișeică adolescentină, care se reflectă inclusiv în alter-ego-ul personajelor.

Un mix dezechilibrat, partea a doua – Vărul cringe și cu nevoi speciale al lui Devil May Cry și Bayonetta

Dacă ați jucat Devil May Cry, veți ști despre ce vorbesc. Jocurile de genul acesta duhnesc a spirit asiatic, și nu o luați neapărat ca pe ceva rău. De la design-ul monștrilor și al personajelor și până la gesturi, replici și intonații, se vede de la o poștă această respingere fermă a stilului occidental. Cu Bayonetta este și mai rău, dar parcă mi-a plăcut o idee mai mult. Înainte să râdeți că mă gândesc la prostii, am jucat Bayonetta pentru poveste, ok? Ok, mulțumesc. Iar exagerea în Bayonetta are propria sa ligă. (Anti)Eroina noastră trage cu gloanțe din tocurile propriilor cizme, metamorfozele sunt caracteristic de lascive și de tongue-in-cheek, astfel încât se vede natura absurdului, dar unde a reușit Bayonetta, de pildă, Persona 5 Strikers a eșuat lamentabil.

Vedeți voi, Frank Miller (Sin City, Daredevil, 300) este scriitorul american de benzi desenate care a reușit să combine cu succes stilul occidental cu cel oriental, adică manga. Omul e de părere că fiecare mediu are ceva ce-i lipsește celuilalt, așa că s-a gândit să facă un hibrid. Și i-a ieșit. Chiar dacă nu are o legătură directă cu această combinație, să luăm ca exemplu tot Bayonetta. Un setting, personaje și esteici tipice anime, dar pe un fundal gothic alcătuit cu precădere din elemente specifice benzilor desenate occidentale. Și a ieșit ceva interesant, cu exagerările de rigoare.

Persona 5 Strikers, pe de altă parte, l-ar face pe Frank Miller să-și pună ștreangul la gât. Lumea jocului este dureros de colorată și exagerată, însăși explorarea orașului fiind o corvoadă. Sunetele înconjurătoare, precum ciripitul păsărilor, exclamațiile NPC-urilor pe funal, pumnii împărțiți în stânga și-n dreapta în lupte, toate sunt redate on-screen printr-o serie de interjecții transcrise în caractere care dau impresia unui mediu organic specific benzilor desenate americane. 

Sigur, încearcă să combine asta cu manga, dar se vede de la o poștă faptul că Persona 5 Strikers încearcă prea mult, cu o coloană sonoră care vrea să denote o atmosferă neo-noir, dar care este, de fapt, la fel de cringe ca personajele. Până și inamicii obișnuiți sunt mult. Prea. Colorați. Și. Exagerați. Ai Shadows care brusc se transformă în zâne și NPC-uri mult prea psihedelice, și tot ce pot să spun este că sunt recunoscător că n-am făcut diabet. Dar asta este. Persona 5 Strikers are propria nișă, există oameni care urmăresc sau butonează cu plăcere aceste creații, dar eu, ca și mulți alți occidentali cu capul pe umeri, prefer o doză mică de anime și manga, ale căror creatori știu să mențină limitele “decenței”.

Persona 5 Strikers este ca Nutella peste baclava – Gustă, dar de la prea mult ți se poate face rău

În tot timpul meu petrecut explorând universul pe care ni-l oferă Persona 5 Strikers am stat și am cugetat. Am cugetat profund asupra echilibrului dintre manga și benzile desenate. Dintre cultura japoneză și influențele sale asupra publicului occidental. Asupra preferințelor mele în ceea ce privește aspectele astea. Omul trebuie să știe ce e aia chibzuință, moderație și echilibru, trebuie să știe că orice extremă dăunează. Persona 5 Strikers este un titlu amuzant și plăcut de butonat, pe ici, pe colo, dar caracterul de întreg al acestuia mă face să-mi doresc ca Japonia să nu fi progresat dincolo de epoca feudală.

N.B!

Dată fiind natura jocului și a abordării mele în cadrul acestui review, am decis ca notarea secțiunii “Grafică și sunet” să fie bazată pe estetica și visual-urile lui Persona 5 Strikers, și nu pe elementul de grafică per-se