Dying Light 2 este o doză de adrenalină într-o lume cucerită de zombi (review)

Jocurile video vin sub tot felul de forme și culori, cu o infinitate de abordări și o identitate mai mult sau mai puțin unică. Dar ce se întâmplă când creezi un RPG, îi adaugi mulți zombie și îl presari cu elemente de parkour? Obții Dying Light, un joc care a fascinat gamerii din toată lumea și a reușit să devină un clasic printre jocurile cu zombie și supraviețuire. Ceea ce l-a făcut să iasă în evidență în 2015 a fost abordarea libertină și modul în care fuga devine cea mai bună armă. Indiferent de câte gloanțe are pistolul și cât de ascuțită este maceta aia, când te aleargă o armată interminabilă de nemorți, singura soluție este să fugi cât mai repede.

Acum imaginează-ți că totul se întâmplă într-un oraș plin de clădiri înalte, construit special pentru abilitățile tale excelente de free-running. Asta a fost elementul principal care a asigurat succesul jocului și i-a pus pe cei de la Techland într-o poziție foarte favorabilă. Însă lumea mereu o să vrea mai mult și fix asta este ideea de la care pleacă povestea lui Dying Light 2. După ce virusul Haran a fost eradicat, oamenii de știință l-au izolat în laboratoare secrete pentru a-i explora potențialul în domeniul militar.

Dacă nu era evident deja, asta nu a fost cea mai inteligentă alegere pe care au luat-o. Nu a durat mult până când virusul a început iarăși să se răspândească, de data asta mult mai agresiv, iar umanitatea a picat în colaps. Ultimii supraviețuitori trăiesc izolați, în adunări mici, iar orașul care a fost odată condamnat la distrugere pentru a opri infecția, a devenit ultimul bastion al civilizației.

De data asta intri în pielea unui pelerin pe nume Aiden, a cărui misiune este să-și găsească sora de mult pierdută. Asta îl obligă să intre în inima orașului Villador și să înceapă să colaboreze (fie că-i place sau nu) cu oamenii cu care se întâlnește. Și doar nu credeați că totul este roz; prințul găsește prințesa și pleacă împreună spre un loc idilic, lipsit de probleme. Nah, de data asta nu te mai lupți doar cu nemorții și încă nemorții, ci și cu infecția care îți consumă corpul, întrucât ești mereu pe pas să devii tu însăți o mortăciune umblătoare.

Dying Light 2 și povestea infectaților

Aventura lui Aiden începe într-o zonă uitată de lume, în care infectații aleargă liberi și ultimele forme de viață sunt expuse unui pericol imens. Fiind un Pilgrim (pelerin), eroul nostru duce o viață solitară, îndeplinind diverse sarcini pentru oamenii care sunt prea speriați să facă lucrurile pe cont propriu. Însă o informație de la un alt Pilgrim îi oferă o urmă de speranță; speranța că își va găsi sora și vor fi din nou împreună.

Aminitirile din copilăria zbuciumată a lui Aiden încep să apară din ce în ce mai des. Pe măsură ce progresezi în joc vei afla mai multe despre modul în care el și Mia, sora acestuia, au fost niște cobai pentru diverse teste GRE realizate de aceeași organizație care jurase că va salva lumea. Dar aici mă opresc cu detaliile ca să nu devină prea evidentă direcția în care se îndreaptă povestea.

De-a lungul călătoriei tale vei putea să iei decizii care schimbă cursul întâmplărilor. Ai mai multe moduri de abordare a misiunilor, mai multe opțiuni de dialog și tot ce faci de-a lungul campaniei va influența finalul poveștii. Lucru dezvăluit de un membru din echipa de dezvoltare, care a confirmat că Dying Light 2 are mai mult de o concluzie, iar acțiunile tale contează.

Fix ăsta este motivul pentru care m-a prins destul cât să vreau să merg mai departe și să văd ce se întâmplă. Din când în când ești pus în fața unor situații cu adevărat dificile, care îți pun la încercare moralitatea și te fac să te întrebi dacă ești protagonistul sau antagonistul jocului. Vei întâlni tot felul de oameni, fiecare cu o personalitate proprie și un background diferit; toți uniți de același scop: să supraviețuiască. Încă nu am apucat să descopăr cât de lungă este povestea, întrucât am fost absorbit de lumea lui Dying Light 2.

Conform celor de la Techland, ai nevoie de vreo 20 de ore ca să dai gata povestea, iar timpul ăsta urcă spre 80 de ore atunci când iei în considerare și misiunile secundare. Însă un lucru despre care s-a vorbit mult în ultima vreme, este timpul necesar pentru 100% progresie. Dacă vrei să descoperi fiecare colțișor al lumii și să afli tot ce este de aflat, ai nevoie de nu mai puțin de 500 de ore.

Gameplay-ul este bun, dar tinde să devină repetitiv

Succesul primului Dying Light a fost amestecul de elemente de survival și fluiditatea free-running-ului cu inspirații puternice împrumutate din cultura parkour. Și unde primul a fost bun, continuarea reușește să îmi întreacă așteptările din acest punct de vedere. La începutul jocului descoperi puțin câte puțin cât de multă libertate de explorare ai, iar harta este construită special pentru a-ți stimula creativitatea. În felul ăsta, poți combina liniștit elementele de parkour chiar și în lupte, pentru a căpăta un avantaj in fața adversarilor, adesea nu prea inteligenți și destul de lenți.

Armele sunt la fel de caraghioase ca întotdeauna, iar pe la început nu ai macete și alte nebunii, așa că să nu te miri când o să alergi după zombie cu o țeavă de apă dotată cu robinet. Și ăsta din urmă folosește drept rozetă pentru dinții putreziților. Armele evoluează odată cu tine și cu echipamentul tău, astfel nu va dura prea mult până când vei deveni foarte eficient în luptă, iar asta știrbește puțin din experiența de supraviețuire.

Lucrul ăsta tinde să devină o temă recurentă, iar după primele cinci-șase ore de gameplay și câteva upgrade-uri deblocate, deja începeam să mă simt ca un super-erou. Iar când poți sări inuman de mult și ai un boost mare de putere, parcă nu te mai sperie multe chestii… bine, cu excepția zombalăilor evoluați, care au și mai multe abilități. Primul urât de genul pe care-l întâlnești este un Howler. El în sine nu este extrem de periculos, da’ fraierul e gălăgios și odată ce te-a văzut, inițiează o urmărire cu niveluri de dificultate; cam ca steluțele din GTA.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut chestia asta și de multe ori căutam eu Howleri pe care să-i enervez, numai ca să mă pot lua la fugă cu putreziții. Fluiditatea mișcărilor din Dying Light 2 m-a fascinat și m-a făcut să vreau să deblochez și mai multe abilități ca să devin și mai mobil. Iar nevoia asta a apărut în principal când am descoperit morile de vânt. Construcțiile astea funcționează similar cu turnurile radio din Far Cry și odată ce ai luat una în vizor, aceasta îți dezvăluie locațiile din apropiere.

Adevărată încercare apare atunci când vrei să te cocoți pe moară, întrucât majoritatea sunt în paragină și nu prea mai au atașate scările pe care le foloseau oamenii în mod normal. Așa că îți pui nițel mintea la contribuție (și stamina) pentru a-ți croi drumul în vârf. Însă odată ce ai ajuns acolo și ai pornit moara, în ajutorul tău vor veni aliații care își vor construi o bază cu tot ce ai nevoie. Această bază devine un loc sigur pe timp de noapte, unde poți dormi, îți poți stoca arme și tot felul de chestii găsite prin lumea jocului și poți să faci troc cu patronii de magazine.

Odată cu o lume liberă apare însă și o limitare vis-a-vis de structura misiunilor, iar aici voi reveni la timpul necesar pentru a termina jocul. În alea 20 de ore, zi 30 cu câteva side-quest-uri, vei experimenta cam tot ce are jocul de oferit. Să zicem că ești completionist și chiar atingi vreo 100 de ore în el. Dar mă întreb, cine mama naibii o să se joace 500 de ore un joc și de ce trebuie să vedem unele lansări drept al doilea job? Vreau să vin acasă și să mă bucur de câteva ore de pac-pac continu, nu să îmi fac griji că nu mai am aspirină în joc ca să supraviețuiesc încă o zi de grind, în căutarea de foi A4 pierdute într-un oraș apocaliptic. Poate sunt doar eu, dar mi se pare că marketing-ul ăsta ieftin cu jocuri care durează sute de ore este doar o scuză ieftină pentru a introduce sisteme de Seasons sau Battle Pass care să stoarcă și mai mulți bani de la gameri.

Nu știu dacă este, ori dacă va fi cazul în Dying Light 2. Nici nu zic că este neapărat un lucru rău, dar este o mențiune pe care simțeam nevoia s-o fac pentru că văd asta din ce în ce mai des. Un alt exemplu de joc vinovat de asta este Assassin’s Creed Valhalla, în care am băgat 8 ore în care nu am văzut mai nimic și deja am început să fac același lucru iar și iar și iar. Cine se distrează alergând după chiloții uitați de un NPC în vârf de clădire? Nu zic că nu m-am distrat deloc, dar ce e prea mult strică. Quality, not quantity!

Iar la finalul acestui capitol, vreau să menționez un aspect important. Componenta co-op a jocului nu este disponibilă până în ziua lansării, astfel nu am putut experimenta lumea lui Dying Light 2 alături de un prieten. Dar din informațiile pe care ni le-au oferit dezvoltatorii, se pare că au fost introduse câteva schimbări și aici. Cea mai interesantă este modul în care alegi cum răspunzi unui dialog și inevitabil, modul în care se desfășoară povestea. Nu va putea alege doar host-ul ce decizie să ia mai departe, întrucât jocul îți oferă un sistem de vot care se bazează pe majoritate. Dacă joci cu încă trei prieteni și ești singurul care nu vrea să facă ceva anume, nu prea ai de ales. Asta da supraviețuire în grup!

Am o relație pasiv-agresivă cu componenta artistică

Dying Light 2 arată mai rău decât primul joc. Asta este varianta pe scurt a experienței mele în acest joc. Are momente în care te lasă cu gura căscată în fața peisajelor superbe și a coloritului foarte cald și primitor, poate chiar nepotrivit pentru un astfel de joc. După care are momente în care o tâmpenie de microfon de pe o masă are mai multe linii într-un cerc decât unele jocuri indie de acum cinci ani.

Și e clar că s-a lucrat la joc. Adică, oferi 500 de ore de activități, nu? Nu ar fi fost însă mai frumos să vedem durata aia înjumătățită, dar timpul salvat să fie investit în prezentarea vizuală? Interfața grafică se simte învechită și cel puțin în versiunea jucată de mine e cam bug-uită, meniul principal este o glumă scrisă cu Times New Roman, iar unele indicatoare din joc sunt atât de complicate fără un motiv evident încât devin enervante.

Nu pot să zic că m-a surprins, cel puțin nu plăcut. Dar să zicem că poate fi iertată chestia asta într-o oarecare măsură, deoarece Techland nu este nici de departe un studio AAA cu bugete nelimitate, ci am putea să încadrăm Dying Light 2 la jocuri indie, întrucât este self-published. Și doar pentru atâta lucru, nu o să fiu chiar atât de critic. Mai ales când am văzut greșeli de genul și în jocuri precum Far Cry 6 de la Ubisoft sau Battlefield 2042 de la EA; jocuri dezvoltate de echipe mai mari, cu bugete infinit superioare. Chiar și așa, se putea mai bine, iar asta in urma unei comparații directe cu primul Dying Light.

Cumva, aceeași poveste este valabilă și pentru partea audio. Dying Light era antrenant din punctul ăsta de vedere și muzica te ținea în priză, însă continuarea despre care vorbim astăzi nu prea respectă aceeași rețeta. Sunetul este pur și simplu plat, plictisitor, fără nimic special, iar coloana sonoră destul de întunecată din primul joc nu se regăsește aici. Asta strică puțin din atmosferă și-l face să se simtă mai action decât survival. Dar știți ce-l face într-adevăr horror? Modul în care îngenunchează un RTX 3080 și optimizarea destul de precară.

Se vede clar că Techland a avut de sacrificat anumite aspecte, fie pentru a respecta un deadline, fie pentru a se încadra în buget. Dar nu înțeleg de ce departamentul audiovizual a avut de suferit, când la fel de simplu puteau include mai puține misiuni și personaje. Este clar că accentul a fost pus pe continuitate și posibilitățile de evoluție a jocului decât pe grafica curată și o componentă audio bună, iar asta îi va costa; atât la nota mea, dar și în memoria colectivă pentru că sunt sigur că nu sunt singurul cu această părere.

Concluziune

Dying Light 2 este un joc interesant care va avea multe de oferit. Sunt sigur că echipa de la Techland va avea grijă de această lansare la fel ca și de prima, iar începutul destul de bun va rezulta într-o călătorie fericită. Dar nu știu dacă îmi voi rezerva un loc în acest tren, motivația fiind simplă: am prea multe jocuri bune pentru a-mi permite să investesc 500 de ore într-unul care devine repetitiv pe la jumătatea poveștii.

Dar știu că există și oameni care apreciază jocurile cu o lume complexă și plină de secrete, iar pentru aceștia din urmă, harta din Dying Light 2 și modul în care este prezentată, va deveni rapid o destinație preferată. Și fix din motivul ăsta trebuie să admit că nu este un joc rău, ci unul finisat precar. Dar aici ating o coardă sensibilă a industriei, care pare că în ultimii ani a scuipat mai mult jocuri neterminate, care au fost reparate după lansare. Adică fix ce nu vrei să primești când dai 60 de euro inflați pe un joc de la care ai tot dreptul să te aștepți să meargă bine day-one.