Nici laptopul de gaming nu mai este ce a fost odată. Oare evoluăm?

După cum bine știți, testăm laptopuri de ne sar capacele și ăsta ar fi putut fi un alt review plictisitor în care v-arăt nșpe cadre cinematice cu un laptop random, vorbesc despre specificații, dau rezultate, vă zic un preț de vă doare ficatul și-am plecat acasă. Dar am zis ca de data asta să fac ceva diferit, mai ales că mi-a picat pe mână și un produs care mi-a stârnit interesul destul de mult și m-a făcut să-mi pun câteva întrebări d-astea, mai existențiale așa.

Deci, discuția de astăzi se va concentra pe laptopuri, normal, doar că vreau să vorbim despre evoluția design-ului. Și ideea a plecat de la primul contact cu Acer Predator Helios 300; un laptop cât se poate de modern, care ascunde sub capotă un procesor Intel Core i7-12700H și o placă video RTX 3070 Ti, însă capota… capota dom’le este… cum să-i zic eu? Mai old-school așa, mai cu inspirații dintr-o vreme parcă mai simplă când laptopurile nu se băteau pe cât de compacte sunt, nu țineau atât de mult cont de grosime și pare-mi-se că erau mai ergonomice și mai gândite către a-ți oferi cea mai bună performanță, nu doar un aspect minimalist și o greutate cât mai redusă.

Spun asta pentru că odată ce-am desfăcut cutia lui Helios 300 și am scos inculpatul pe birou, am ajuns alături de Dan la aceeași concluzie: ăsta arată a laptop de acum lejer cinci ani de zile. Poate că sună rău la prima vorbă, doar că vedeți voi, ceva din mine mi-a zis că era mai bine așa.

Despre aspectul unui laptop de gaming

Comparativ cu alte chestii d-astea de gaming, primul laptop pe care cineva a trântit această titulatură a fost Razer Blade, lansat în 2011. La vremea aceea existau laptopuri puternice, doar că nimeni nu a considerat până atunci ideea că un calculator portabil ar putea fi o platformă serioasă pentru jocuri. Și pentru anul 2011, adică acum 11 ani, Razer Blade era o inovație a naibii de interesantă. Adică avea o configurație compusă dintr-un procesor Intel Core i7-2640M și o placă grafică NVIDIA GeForce GT 555M.

Știu că poate acum nu sună a cine știe ce și poate că nici atunci nu prea era mare șmecherie pe lângă un PC de gaming. Dar la vremea aceea lumea nu era obișnuită cu laptopuri care sunt capabile de gaming la detalii mari cu medii de FPS amețitoare. Plus că într-o manieră tipică Razer, Blade-ul din 2011 era plin de caracteristici d-astea exclusiviste. Și-au rămas exclusiviste cu un motiv. Chiar și așa, includea o inovație destul de mare: un touchpad care în realitate era un ecran. Ecran care în funcție de joc, devenea o interfață interactivă care îți afișa statistici din joc, precum viața și muniția în Battlefield 3, sau putea servi ca și panou de comenzi rapide pentru spell-urile din World of Warcraft. Posibilitățile păreau nelimitate.

Doar că Razer Blade-ul ăsta avea și ceva probleme: se încingea teribil, iar odată încins devenea incontrolabil. La vremea aceea utilizatorii se plângeau de faptul că laptopul se închide singur în timpul sesiunilor de gaming. Inabilitatea asta de a ține în frâu hardware-ul a devenit mai apoi o problemă pe termen lung, întrucât componentele din interior se degradau mult mai repede fiind utilizate în condiții oricum, numai optime nu.

Dar de atunci și până astăzi lucrurile s-au schimbat, iar laptopurile de gaming au devenit cu adevărat fiabile abia prin 2014-2015. Și tot pe atunci se puneau bazele unor linii de design care aveau să definească această categorie de produse. Laptopul de gaming era ușor de recunoscut în sălbăticie. Era mai gros, era mai arătos și avea chiar și luminițe pe el. De multe ori venea și cu un soi de spoiler care servea ca locație pentru porturile I/O, iar sistemele de răcire deveneau și ele din ce în ce mai puternice.

Regula asta a fost valabilă o perioadă, timp în care producători precum Acer, ASUS, MSI, Gigabyte sau Razer angajau echipe de cercetare care aveau ca singur scop dezvoltarea unor șasiuri mai ușoare, mai subțiri, care în același timp aveau destul spațiu pentru un sistem de răcire adecvat. Și pe măsură ce curentul ăsta minimalist devenea popular în rândul producătorilor, aspectul laptopurilor a evoluat într-un mod extrem de natural. Și asta ne aduce în prezent, când vedem modele precum Republic of Gamers Zephyrus M16, care înghesuie într-un șasiu foarte mic și subțire nu mai puțin de un Core i9 alături de plăci precum RTX 3080 Ti, au și răcire decentă, au și ecrane rapide cu diagonale măricele și cel mai important, sunt ușoare și încap într-un ghiozdan normal.

Acer Predator Helios 300 este o specie cu totul diferită. Mai știți ce ziceam acum zece secunde? Că laptopul de gaming e ușor, e mic și e subțire? Uitați de asta. Ce avem aici este un laptop masiv, cu un aspect monolitic. La două kilograme și jumătate nu este nici măcar pe-aproape ușor și dacă ne luăm după strandardele anului 2022, chiar dacă diagonala este de 16″, dimensiunea șasiului ar putea găzdui un ecran de 17″ fără prea mari dificultăți, fie el și cu o rată de aspect 16:10 care să îi ofere niște real estate pe verticală.

Ok, toate bune și frumoase până aici. Dar momentul de nostalgie te lovește abia când ridici capacul și ești pus față în față cu cele mai groase margini de ecran pe care le-am văzut în ultimii trei ani pe… ei bine, orice. Marginea de jos este cea mai vizibilă, dar nici cu cea de deasupra ecranului nu pot spune că mă mândresc. Oricum, ignorăm ecranul și ne coborâm privirea spre tastatură și… șiii touchpad. Care touchpad este cel mai old-school lucru de pe laptopul ăsta. Are marginea aceea cromată, e destul de mic, se simte gol când apeși pe el… mai-mai că miroase a 2010. Și cu toate astea, se potrivește cu restul laptopului.

Tot procesul ăsta de deschidere al capacului dezvăluie încă o treabă mai de bătrâni așa. Este vorba despre coada laptopului, o perturbație a șasiului care găzduiește o bună parte din conectivitatea lui Acer Predator Helios 300. Aici regăsim un mini-DisplayPort, un HDMI, un Thunderbolt 4 și portul de alimentare. Și să nu credeți că e Apple și două-trei porturi sunt tot ce oferă. Lateralele găzduiesc și ele la rândul lor niște intrări, astfel avem așa: pe partea dreaptă două porturi USB 3.2 Gen.2 tip-A, iar pe partea stângă un jack de 3.5mm pentru căști și microfon, alături de încă un USB tip-A, doar că de această dată standardul 3.1 și ceva ce nu am mai văzut de mult, un RJ-45 low-profile care stă deschis doar cu cablu în el.

Asta face din Acer Predator Helios 300 un animal diferit și extrem de interesant care îmbină cu succes hardware și conectivitate modernă cu un șasiu parcă reciclat de la un model de-acu’ vreo cinci ani. Să fiu sincer, chiar așa și pare. Zici că era un șmecher prin depozitul cu piese al celor de la Acer și a zis el că parcă merge să înghesuie un Core i7-12700H într-un șasiu mai vechi: șase beri, un Dremel, niște dublu-adezivă și ceva radiatoare, et voila! Dar înainte de a-mi sări în cap pentru că am îndrăznit să mă iau de săracu’ producător, nu am zis niciodată că nu mi-ar plăcea. Fix ăsta a fost motivul pentru care am deschis acest subiect.

Sistemele de racire nu mai fac față laptopurilor de gaming

Vedeți voi, personal sunt un fan al mașinilor muscle, al conacelor construite pe stil vechi și în general al lucrurilor nu minimaliste. Adică unde ați văzut vreodată gras la aproape doi metri care arată bine cu un pui de laptop de 13″ în brațe? Ori care încape în vreun Nissan Micra? Și nu că aș fi vreun nostalgic al vremurilor trecute, mama mă-sii, am 25 de ani, doar că mi se pare că tot minimalismul ăsta aduce cu el și multe sacrificii. În special atunci când vorbim despre calitatea construcției, despre rezistență produselor și despre capabilitățile de răcire ale laptopurilor de gaming moderne. Eee, vedeți cum am dat-o? Am blozgodorit atât ca să ajung la răcire.

Dar la fel ca și mine, producătorii ăștia au evoluat atât de mult și au tot scos tehnologii pe bandă rulantă, ca să ajungem să ne uităm la laptopuri de 25.000 de lei care intră în throttle atunci când procesorul își atinge capacitatea maximă. Și am văzut-o de nenumărate ori la producători mari, d-ăștia de vin din nu știu ce republică a jucătorilor, ba ceilalți care și-o ard Aero ca Milka… a cam devenit călcâiul lui Ahile pentru industria laptopurilor de gaming și nu numai.

Iar cu Intel Core i7-12700H am mai făcut cunoștință. Un procesor formidabil care punctează puțin sub 12900HK atunci când vorbim despre jocuri video și care, desigur, este aproape la fel de greu de răcit. Și ultima dată când l-am văzut, era montat pe un Lenovo care ghici, împărtășește câteva caracteristici cu Acer-ul de astăzi atunci când vorbim despre formă, design și răcire. Și deja pare că se formează un pattern aici, niște linii clare pe care unii producători le-au îmbrățișat și le-au integrat în multe produse.

Astea fiind spuse, haideți să aruncăm o privire la sistemul de răcire de pe Acer Helios 300 pentru că vreau să scot în evidență niște chestii extrem de interesante. În primul rând, avem combinația clasică de radiatoare montate peste CPU și GPU, răcite de un ventilator cu nșpe mii de pale și legate între ele de câteva heatpipe-uri. Și ca să le țină împreună, avem niște mâzgă termoconductoare care este desigur, bazată pe metal lichid. Și-acum c-am povestit-o așa, țărănește, hai să fiu și mai explicit pentru că sunt niște mici detalii care pot face diferența. Ventilatoarele care se ocupă de recircularea aerului în și din sistemul de răcire se numesc AeroBlade și Acer sunt deja la a cincea generație. Au 89 de pale, adică mult mai multe decât ventilatoarele normale de PC și sunt controlate atent de tehnologia CoolBoost care le controlează foarte finuț, în funcție de scenariul de utilizare. Asta rezultă într-o răcire eficientă și foarte important, silențioasă.

Bine, asta atâta timp cât NU apeși butonul Turbo de pe laptop. În curiozitatea mea, mă așteptam ca butonașul ăla să comute pe ceva mod de overclock și să-mi dea câțiva MHz în plus pe nucleul grafic sau ceva, dar în schimb a băgat Predatorul în modul de decolare și mai-mai că mi-a transformat biroul în helipad. Zici că e elicopter, nu alta!

Dar tot acest sistem de răcire este al naibii de bun. Și nu bun la modul că vezi, stă la 99 de grade dar încă e pornit. Bun la modul în care mi-a intrat în throttle la 92 de grade dar abia dacă-l auzeam peste zgomotul de la AC. Odată ce am dat puțin mai tare în ventilatoare, temperatura s-a dus în cap și în Cinebench-uri și alte softuri d-astea, am înregistrat sub valoarea de 90. În jocuri nici nu mai zic; procesorul a stat cumințel pe la vreo 65 de grade în Cyberpunk și Metro Exodus, în timp ce placa video nu mi-a sărit de 77. Astea-s temperaturi de desktop, da?! Și același scenariu l-am observat și în cazul Lenovo-ului despre care vă vorbeam mai devreme.

Înainte de a trece însă la următorul capitol, o să vă las pe ecran și niște cifre de performanță. Am schimbat puțin metodologia de testare, am mai instalat câteva chestioare și am băgat o sesiune de benchmark, iar rezultatele arată bine. Ba chiar am obținut un scor considerabil mai mare în Cinebench R20 cu acest Acer față de punctajul pe care l-am văzut atunci când am testat Lenovo-ul cu același procesor în dotare. Și ca să nu-mi aud că n-am făcut teste și că am vorbit din amintiri, am trecut și prin 3D Mark și SuperPosition. Am intrat și-n vreo două jocuri, cu Cyberpunk 2077 și Metro Exodus în blană cu Ray-Tracing și DLSS Balanced.

Doar că astăzi nu este vorba despre performanță, ci despre răcire și design. Iar rezultatele astea vin doar ca o confirmare pentru cât de bine este implementată răcirea celor de la Acer. Ce am învățat din acest experiment? Păi am învățat că pentru frumuseste, unii oameni sacrifică multe alte lucruri, iar producătorii de laptopuri omoară deliberat procesoare care se străduiesc să lucreze în 90 de grade sau mai mult doar ca să-și dovedească faptul că pot scoate un laptop subțire, cu diagonală mare într-un șasiu mic și plin de vomică RGB.

Design învechit, dar ergonomic

Helios 300 face multe lucruri greșit. Marginile alea de la ecran sunt inutil de groase, tastatura și touchpad-ul există și cam atât… la naiba, oriunde apeși pe capac o să-l vezi cum flambează. Și cu toate astea, punctează bine cam pe unde contează. Adică este un laptop de două kile’ jumate, puternic, cu ecran bun și cu răcire eficientă. Are și luminițe, are și o suită software foarte-foarte tare, dar cel mai important, își face treaba pentru care este gândit. Și v-o zic sincer, că dacă aș avea de ales aș cumpăra oricând un laptop de genul în defavoarea unui ultra-mega-duper-super portabil d-ăsta care se încinge în porn pe browser și în Excel.

Da, da, te mulțumeșți cu un build quality ceva mai slăbuț, cu o tastatură cam meh și un touchpad care e bun doar ca să ajungi la meniul de Bluetooth ca să-ți conectezi un mouse. Dar primești o răcire silențioasă care ține componentele la temperaturi sigure și le protejează pe termen lung. Iar cu un design vechi, dar mult mai ergonomic decât pe laptopurile moderne, este o ofertă greu de refuzat.

Și înainte de a mă întreba de ce-am tot pronunțat ergonomic, păi hai să vă explic. Acer Predator Helios 300 are porturile I/O alea mai enervante pe spate. Adică nu stai ca la ASUS cu alimentarea între USB-uri, iar dacă conectezi laptopul la un monitor sau televizor, ai ieșirile video direct pe spate ca la oamenii normali, nu ascunse între alte porturi și așezate atât de prost încât un HDMI cu capăt mai gros îți poate bloca lejer un USB. Pentru că asta nu înțeleg producătorii ăștia care tot fac compromisuri. La finalul zilei utilizatorul trebuie să fie mulțumit de laptop, nu un băiat din fabrică care a reușit performanța de a înghesui cinci porturi unul lângă altul fără să se gândească că un stick cu carcasa mai groasă poate bloca unul sau mai multe.

La fel cum nu s-a gândit nici că alimentarea îți cam stă în cale atunci când e plasată în dreptul tastei de CAPS LOCK sau că HDMI-ul nu prea stă bine pe lateral, acolo unde-l poți lovi și rupe din greșeală. Și cred că în loc să își dea seama cum să mai înghesuie încă o zonă de iluminare RGB pe carcasă, mai bine s-ar gândi la cum să ușureze experiența de utilizare pentru clienți. Iar la capitolul ăsta, Acer și alți producători care pare c-au rămas în urmă, au reușit de fapt să perfecționeze o rețetă veche. Și am tot văzut mișcarea asta: mașini vechi ale căror elemente iconice au fost adaptate pe modele contemporane, ori telefoane precum Fold-ul de la Samsung care arată cam la fel, dar de la o iterație la alta vine cu îmbunătățiri mici pro-consumer.

Morala poveștii…

Și iac-am ajuns la final și pot spune cu mâna pe inima că am învățat ceva din acest video. Știu că poate unele dintre părerile mele nu reflectă gândirea producătorilor, ori pe cea a clienților. Știu și că se poate să fiu puțin sătul de laptopuri în așteptare de lansări mari de jocuri, dar cred că vorbesc în numele tuturor când spun că mă deranjează cum producătorii de chestii, nu doar din industria IT, par să se gândească mai mult la cum să-și mărească profiturile, ignorând nevoile utilizatorilor.

Iar legat strict de laptopuri, tocmai ăsta este motivul pentru care cred că producători ca Apple au tras lozul câștigător. Același design de ani de zile, perfecționat de la o generație la alta, fără cine știe ce schimbări masive. C-a mai existat o tastatură butterfly, fie la ei. Că a mai avut probleme cu răcirea… cam toate au. Că e Mac și nu Windows și că singurul mod în care te poți juca pe el este ca mousepad; din nou, total de acord.

Dar companiile precum Apple înțeleg și nevoia clientului. Și de aici țin să felicit producători precum Acer care sunt conștienți că lansează produse care par învechite, dar măcar o fac sincer aducând îmbunătățiri de tip quality of life. Și pentru mine, Predator Helios 300 este un veritabil sleeper, care arată de parcă l-am primit cadou de Crăciun în 2012, dar merge mai bine decât 70% dintre calculatoarele de gaming de pe Steam. Și cu astea fiind spuse, este rândul să vedem și părerile voastre. Ați sacrifica performanța și bună-starea componentelor voastre doar pentru a avea un laptop mai frumos, ori sunteți de părere că mai importantă este performanța și răcirea decât aspectul fizic al mașinăriei?