Exista o „prosteala” de cativa ani buni incoace, pe care o stiti cu totii: de obicei trailerul este… mult mai tare decat filmul! Ca si cum echipa de productie (si cea de marketing, evident) ar investi la greu intr-un trailer, doar cu scopul de a prosti consumatorul sa intre in sala de cinema, dupa care… vedem noi si Dumnezeu cu mila! Odata ce i-am luat banu’ n-are decat sa se simta dezamagit cat vrea! De ce am inceput astfel? Pentru ca Mad Max: Fury Road nu este nimic din aceasta pacaleala generalizata si impamantenita! Este un… overpromise si un overdeliver! Situatia de obicei este overpromise si… underdeliver! Mad Max Fury Road este mai nebun si mai furios decat te-ar lasa titlul sau fabuloasele sale trailere sa ghicesti!
Ati remarcat probabil ca, odata cu urmatorul review am deschis si o noua sectiune pe site. In prima faza poate ca ea nu va fi la fel de „populata” ca celelalte sectiuni, dearece alegem sa impartasim cu voi, cel putin pentru inceput, doar filmele care ne plac cu adevarat. Iar Mad Max: Fury Road este unul dintre ele, primul, si o ocazie de senzatie pentru a deschide acest nou „thread”. Dar gata cu vorbaria! Cum este filmul?
Unic, fabulos, grotesc, gogonat, genial, nebun de legat, furios, spumos si as putea tine-o asa pana maine. O opera de arta rasarita din lumea filmelor de actiune de categorie B (ca inceputuri si feeling) care ii face pe maestrii Tarantino sau Rodriguez sa paleasca, sa scoata carnetelul si sa ia notite! Si, pentru cei care inca nu l-au vazut, ar trebui sa spunem ca… nu seamana cu nimic altceva (nici macar cu propriile „episoade” anterioare): este un film unic, aflat in propria sa categorie, care tocmai a dat o lectie vis-a-vis de ce si cum trebuie sa fie un action movie. Este un milestone in istoria cinematografiei, si imi asum aceasta afirmatie cu riscul de a primi strambaturi din nas din partea… nasurilor pe sus, iar ceea ce am sa spun in continuare le va stramba si mai tare: Mad Max Fury Road isi are locul in panteonul marilor filme alaturi de Calauza, de Brasil, de Satyricon de… orice vreti voi, dragi critici!
In principiu, Miller a realizat ceva ce credeam a fi irealizabil: o urmarire dementa de doua ore, relentless, continua, neiertatoare, fara pauza de respiratie, fara sa piarda tempo, din prima secunda si pana in ultima, cand vei realiza ca stai de la inceputul filmului cu o floricica de porumb in mana si-ai uitat s-o mai duci la gura! Dar… ce are atat de special? Universul! Este o lume aparte, cu regulile, criteriile, look-ul si personajele sale. Si nu in sensul in care orice film este o lume aparte, ci una izvorata in totalitate pana in cel mai mic detaliu din mintea twisted a lui George Miller. O lume grotesca iesita direct dintr-o pictura de Hyeronimus Bosch, rupand panza tabloului cu botul unui hot-rod in urletele unui V8 turat la maxim!
Si apoi, pe cat este de imersiv, pe atat este de detasat! Ironia si autoironia sunt la ele acasa, Miller iti face complice cu ochiul din spatele personajelor sale gogonate si pantagruelice, mai bine definite in febra urmaririi si in saracia lor de replici decat in nenumarate filme „de arta” scremute si snoabe. Ticalosii lui Miller sunt adorabili, paradoxal umani, plini de haz, culoare si personalitate, adesea mai prezenti decat „ai buni”!
Filmul abunda de detalii vizuale, unele inobservabile la prima vedere, de culoare si miscare, facand din el un circ in cel mai bun si mai fellinian sens al cuvantului si te face sa simti acea bucurie primordiala, instictiva, senzoriala, adanca, a imaginii cinematografice, a Filmului cu F mare, a vietii ce colcaie si trece dincolo de ecranul de argint. Este un orgasm vizual si auditiv care te face sa tresari, te poarta cu el la volanul masinilor ce fac piruete nefiresti la mare inaltime, te poarta in furtuna de nisip ce invaluie protagonistii, te poarta in sufletele si motivatiile personajelor devenite deodata reale!
Doamne, ce se poate face intr-un pustiu cu cateva ruginituri! Miller te face sa redescoperi cinema-ul primar in cel mai brutal si simplu mod cu putinta. Si poate ca o mare contributie a avut-o abordarea old school a filmului: decor real (Miller a chinuit biata echipa luni de zile in desertul Namibiei), cascadorii „pe bune”, o doza mult redusa de CGI (grafica computerizata) si mult accent pe culori, sentiment, miscare, ingrediente fundamentale ale filmului de buna calitate.
Nu veti avea parte de spoilere in acest review, ma abtin cu greu, dar trebuie sa mergeti sa vedeti filmul cu ochii vostri (si nu pe net, e pacat, si nici 3D, pentru ca va strica experienta). Ceea ce pot insa sa va spun este ca fiecare obiect in acest film este un personaj: camionul puternic si docil ca un caine mare si credincios, chitara care scuipa flacari, desertul ubicuu si atotstapanitor.
Dar… Max? Ei bine, aici lucrurile se complica putin. Tom Hardy este… foarte bun, dar mie, culmea, mi-a lipsit profund… Mel Gibson! Dizgratiatul, nebunul, ciudatul Gibson era… Max! Nu este o viziune conservatoare sau nostalgica, nu, ci pur si simplu mi-a lipsit umorul sau, „smecheria” sa atat de prezenta in precedentele filme si implicit umanitatea ce se degaja din aceste atribute. Hardy este… ceva mai plat, desi „mormaiala” este la locul ei. Dar nu lasati asta sa va influenteze experienta! Exista un mare avantaj: nu veti mai sta cu ochii doar pe personajul principal, ci va veti bucura de prestatia si prestanta de exceptie a lui Charlize Theron, de exotismul tuturor celorlalti participanti la „marea urmarire”.
Ma opresc aici, deja am scris prea mult, si vorbele conteaza prea putin in si pentru acest film. Mergeti sa-l vedeti!
