Nu știu ce s-a întâmplat cu piața asta a tehnologiei sau cu lumea noastră multipolară, dar eu, sincer, m-am săturat de tâmpenia asta cu „telefoanele fără încărcător în cutie”. Și fix când credeam că nu poate fi mai rău, au venit la test două laptopuri fără încărcător. La preț întreg. Mulțumesc, frumos!
Și nu, nu e doar vina UE. Pentru că, contrar aparențelor, povestea asta n-a început în clădirea aia de sticlă de la Bruxelles. A început în 2020, când Apple a scos încărcătorul din cutia lui iPhone 12, motivând că „protejează mediul”. Prețul, evident, a rămas protejat și el, adică plăteai pentru telefonul fără încărcător același preț ca atunci când era inclus.
Samsung a copiat ideea la Galaxy S21 câteva luni mai târziu, la începutul lui 2021. Apoi, ca-n curtea școlii, s-au alăturat treptat toate companiile: Xiaomi, Google, HUAWEI, HONOR, Sony, OnePlus, etc.
Directiva UE (2022/2380) a venit mai târziu, în noiembrie 2022, și a intrat în aplicare abia din 28 decembrie 2024. Directiva 2022/2380 spune două lucruri în esență: din 28 decembrie 2024 toate telefoanele, tabletele, camerele, căștile, boxele portabile, e-readerele, mouse-urile, tastaturile și consolele portabile vândute în UE trebuie să aibă USB-C, iar din 28 aprilie 2026 obligația se extinde și la laptopuri. Asta e partea mediatizată cea mai mediatizată.
Partea pe care nu o înțelege toată lumea e că directiva obligă producătorii să marcheze clar dacă produsul vine sau nu cu încărcător și să ofere consumatorului posibilitatea de a cumpăra dispozitivul fără încărcător. Accentul fiind pe „posibilitatea”. Nu spune nicăieri: scoateți încărcătorul din cutie și păstrați prețul la fel. Asta a fost decizia companiilor, luată înainte ca directiva să intre în vigoare.
Practic, marile companii au luat reglementarea, au întors-o pe dos și ne-au servit-o ca să-și justifice deciziile deja luate, să ne taxeze la fel oferindu-ne mai puțin. Și astfel, încărcătorul a evoluat din accesoriu implicit în articol de lux. Felicitări tuturor!
Dar partea cea mai frumoasă, partea pe care nimeni nu vrea să ți-o spună, e păcăleala USB-C-ului. Pentru că USB-C-ul ăla „universal” e universal doar ca formă fizică. Ca tehnologie aplicată e o junglă. Stai să-ți povestesc:
Ai USB Power Delivery, adică PD, standardul universal adevărat. Ăla cuminte, mediocrul cu inimă bună. Merge cam cu orice, încarcă aproape orice, fără dramă.
După aia vine USB PD cu PPS, varianta mai deșteaptă, care poate regla tensiunea dinamic pentru încărcare mai eficientă și temperaturi mai ok. Samsung l-a împins masiv ca „Super Fast Charging”, în timp ce Apple a mers mult timp mai conservator pe implementările clasice PD, genul ăla de companie care răspunde la orice critică cu „nouă ne place așa”.
Apoi ai USB PD 3.1 cu EPR, standardul care poate urca până la 240W și care a făcut posibil ca unele laptopuri puternice să fie alimentate prin USB-C, nu doar telefoanele și tabletele.
Și după aia intrăm în zona tribală a industriei, adică ajungem la standardele proprietare. Qualcomm Quick Charge, SuperVOOC, Warp Charge, Huawei SuperCharge, Vivo Flash Charge… fiecare brand cu propriul trib, propriul încărcător și propriul cablu magic. Pierzi brick-ul original și dintr-odată telefonul tău „120W Hyper Mega Turbo Charge” se încarcă precum un Nokia din anii 2000 sau mai încet. Oricum pe vremea aia nu-i păsa nimănui cât de repede se încarcă telefonul pentru că se descărca greu.
Tradus pe românește, un încărcător USB-C poate să încarce telefonul X la viteză maximă, telefonul Y la jumate din viteză, iar laptopul Z să-l vadă, să arate că încarcă, dar atât. Și nimeni, dar absolut nimeni, nu îți spune asta când scoți cardul în magazin.
Va trebui să înveți ce înseamnă, de fapt, „compatibil USB-C”, de ce nu toți wații sunt egali, la ce să te uiți pe cutie înainte să dai banii și ce încărcător să-ți cumperi ca să nu ajungi cu 4 brick-uri în sertar, exact situația aia pe care directiva europeană voia s-o rezolve.
Lenovo Yoga Slim 7 Ultra Aura Edition
Dar să depășim acest mic neajuns și să intrăm în subiectul review-ului de azi. Lucrez de vreo 8 luni pe un Lenovo IdeaPad Slim 5, un laptop cinstit, din aluminiu, pentru muncitori ca mine. Nu e premium, nu iese în evidență, dar își face treaba. Îl menționez pentru că azi am în față două laptopuri care sunt ale aceluiași producător, dar dintr-o ramură mai înstărită a familiei, binecuvântată cu praf de zâne, AI voiam să zic. Îl știi tipul pe vărul care a plecat în străinătate și s-a întors cu Porsche, haine scumpe și dinți albi? Cam asta e nivelul.
Vorbim despre Lenovo Yoga Slim 7 Ultra 14 IPH11 Aura Edition. Două variante: una albastră, una albă. Și da, o să le compar. Ar fi mers una albă și una neagră, ca în filmul ală cu al lui Kusturica, pentru că torc ca două pisici.
Aura Edition sună de parcă laptopul îți citește chakrele, dar de fapt e un pachet Lenovo cu funcții smart și servicii premium: moduri automate de utilizare în funcție de ce faci pe laptop, transfer simplu de fișiere cu telefonul (merge doar cu Motorola și iPhone) și suport tehnic inclus.
Design și construcție Lenovo Yoga Slim 7 Ultra 14 IPH11
Să începem cu cel albastru închis sau bleumarin, care are denumirea oficială Cosmic Blue. Sună a parfum de bărbat și arată ca un obiect pe care l-ai pune pe birou și l-ai lăsa acolo doar ca să-l admiri. Varianta albă se numește oficial Seashell și e mai discretă, deși, în anumite momente, mă duce cu gândul la o statuie de marmură.
Construcția este aceeași pe ambele modele. Suprafața e mată, gumată, plăcută la atingere, genul de material la care îți vine să-ți lași mâna așezată pe el doar pentru senzație. Carcasa e magneziu-aluminiu, procesată printr-o tehnologie numită Thixomolding. Ce înseamnă asta? Înseamnă că metalul e injectat în forme ca un plastic, ceea ce permite forme mai subțiri și mai precise. În practică înseamnă că laptopul acesta, cu tot cu ecran, are 13,9 mm grosime și cântărește 975 de grame. Adică îl ridici și te gândești că poate-i lipsește o bucată, altfel cum poate să fie atât de ușor. Dezavantajul acestui material e că pe versiunea albastră ies în evidență amprentele, iar cea albă se murdărește ușor. Mă rog, albul se murdărește indiferent de material.
Capacul, adică ecranul, e de grosimea a două monede de 50 de bani puse una peste alta. Serios, am verificat! Baza e și ea foarte subțire, dar dacă te uiți din lateral cu atenție, observi că are o burtă elgant mascată, deci nu e chiar atât de flat pe cât pare, dar e un truc inteligent de imagine, ca marginile curbate la telefoane. Și dacă tot am vorbit de capac să spunem că se ridică foarte ușor ridicând din centru cu un singur deget, de marginea ieșită ușor în exterior pentru a face loc camerei de conferințe.
Și apropo de cameră, avem și switch fizic pentru webcam pe partea dreaptă a laptopului. Îl închizi mecanic și gata. Și microfonul poate fi dezactivat la fel de simplu apăsând tasta F4, deci e destul de sigur. Dacă nu era destul, camera include și funcția Human Presence Detection care detectează și când te ridici de la laptop și poate blura automat ecranul.
La porturi, Lenovo a mers all in pe USB-C cu un asterisc: avem trei porturi Thunderbolt 4, două pe partea stângă și unul pe partea dreaptă. Pe stânga mai avem și un led care-și schimbă culoarea în funcție de încărcarea bateriei, iar pe dreapta găsim butonul de pornire, cu LED alb integrat, plus switch-ul pentru cameră, pe care l-am pomenit deja.
Nu avem USB-A, nu avem HDMI, nu avem cititor de carduri. Deci da, trăim în viitor, dar cu adaptorul în buzunar, adaptor pe care Lenovo a fost suficient de inteligentă să ni-l pună în cutie. Măcar atât dacă n-avem încărcător. Acest adaptor minimal, are dou porturi USB-A, un HDMI și o mufă jack pentru căști.
Tastatura poate fi „acoperită” lejer cu ambele mâini, ceea ce pentru un 14 inch e perfect normal. La fel ca la laptopurile mici, nu are numpad în dreapta, dar nici nu-mi trebuie. Are linuțele înălțate pentru control tactil pe F și J. Tastele sunt mari, ușor adâncite, cu o mică rotunjire spre bază. Feedback e unul obișnuit pentru tastaturile cu cursă medie sau scurtă, iar tastele se simt asemănător cu învelișul carcasei, ușor gumate.
În dreapta tastei Space, după Alt, găsim tasta Copilot. Sună bine. Problema e că pe laptopul albastru, Copilot nu e instalat. Apeși tasta, te duce în Setări, îți dă trei opțiuni: Search, None selected, sau Custom. Dacă alegi Custom, îți zice că nu există o aplicație potrivită. Câteva zile mai târziu a venit un update și a apărut Microsoft 365 Copilot și l-am setat pe tasta respectivă, deci problema s-a rezolvat. Prin comparație, pe cel alb, Copilot a pornit din prima.
Tastele săgeată stânga-dreapta sunt de dimensiuni normale. Sus și jos împart o singură poziție, cumva clasic pentru laptopurile subțiri și funcționează.
Touchpad-ul e mare, din sticlă și haptic nu mecanic. Click stânga e rapid, click dreapta se obține printr-o apăsare mai lungă și funcționează bine. Am senzația că e puțin lent când parcurgi distanțe mai mari cu cursorul, dar s-ar putea să fie și o chestie de setări de sensibilitate.
Ecran și sunet
Ecranul, aici devin subiectiv și nu-mi pare rău. 14 inch, POLED, rezoluție 2880×1800, 120Hz, 1100 nits peak, 100% P3, 100% sRGB, DisplayHDR True Black 1000, Dolby Vision și peste toate astea touchscreen. Există un fenomen pe care l-am mai descris când am vorbit despre ecrane OLED-uri și pe care nu știu cum să-l numesc altfel decât „efectul de fereastră”. Adică obiectele din spatele ecranului par reale, tangibile, de parcă ai putea să întinzi mâna și să le atingi. Albul e revelator, negrul e absolut, culorile sunt saturate fără să fie false.
E ca și cum ți-aș povesti despre o prăjitură, cât e de gustoasă și ce bine arată, iar tu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Dar știi ceva, nu trebuie să mă crezi! Mergi într-un magazin, deschide YouTube, pune un clip 4K cu muzică și stai cu el 30 de secunde. Și gata, ai înțeles!
Sigur, fiind un ecran glossy, cade în păcatul reflexiilor. Nu scăpăm de ele, mai ales dacă ai o lumină puternică în birou sau lucrezi lângă geam. Dar când imaginea e atât de bună, uiți destul de repede de acest neajuns sau nu.
Era să uit că ecranul e touchscreen, adică poți să navighezi pe el cu degetele ca pe o tabletă. Și era să uit pentru că nu sunt obișnuit să interacționez direct cu ecranul laptopului. M-am obișnuit atât de mult cu mouse-ul și tastatura încât nu simt nevoia. Oricum e acolo și funcționează bine dacă ai nevoie, cu mențiunea că nu e grozav să-ți observi amprentele pe un ecran POLED de 1100 nits.
Ecranul are format 16:10, adică ai mai mult spațiu vertical și vezi mai mult dintr-un document, în browser, etc față de clasicul 16:9. Și tot la capitolul alte specificații, ecranul are certificare Eyesafe pentru reducerea luminii albastre, care poate fi util dacă laptopul e instrumentul tău de lucru și stai cu ochii în el 8 ore pe zi.
Partea audio ține pasul cu ecranul. Are 4 difuzoare: două pe lateralele tastaturii, două pe fundul laptopului, mai exact tweetere de 2W și woofere de 2W cu Dolby Atmos și Smart Amplifier. Sunetul e bogat pentru grosimea laptopului, cu un accent în plus pe claritatea vocilor. Nu înlocuiește niște boxe externe sau niște căști, dar pentru un laptop de 975 de grame, e impresionant.
Ecranul are margini mai groase sus și jos și unele foarte subțiri pe laterale. Camera de 5MP, integrată central sus în ramă, are rezoluție FullHD, o calitate bună a filmării, iar microfoanele înregistrează un sunet natural, fără să pară că vorbești din fundul unei cutii.
Până aici, cele două laptopuri sunt identice. Același șasiu, același ecran, aceleași porturi. Diferența e la interior și nu e de neglijat.
Lenovo Yoga Slim 7 Ultra 14 IPH11, comparativ hardware și software
Cel alb, Seashell, are procesor Intel Core Ultra 7 355 cu 8 core-uri, turbo până la 4.7 GHz, 12MB cache și grafică Intel integrată standard. RAM de 32GB LPDDR5X la 7467 MHz și sistem de operare Windows 11 Home.
Cel albastru, Cosmic Blue, urcă la alt nivel. Procesor Intel Core Ultra X9 388H, 16 core-uri, turbo până la 5.1 GHz, 18MB cache și grafică Intel Arc B390, care nu e grafică integrată obișnuită, ci ceva mai aproape de o placă video dedicată entry. RAM de 32GB LPDDR5X la 9600 MHz, deci și memoria e mai rapidă. Ăsta vine cu Windows 11 Pro.
Și NPU-ul diferă, 50 versus 49 TOPS. Da, un TOPS. Continuăm. Apropo de sistemul de operare, avem și câteva apariții care nu prea își au locul pe un laptop premium sau de business. Sau poate își au locul, dacă business-ul tău e să închizi pop-up-uri. Imediat după pornire se deschide Lenovo Vantage, ceea ce e de înțeles, e aplicația lor de administrare și actualizari. Dar la scurt timp apar și reclame pentru McAfee, Dropbox și Lenovo Rewards. Nu e un capăt de lume, le poți dezinstala sau ignora, dar pe un laptop din zona asta de preț mi-ar plăcea să nu văd așa ceva.
Și dacă tot am pomenit Lenovo Vantage, aici începe să se vadă mai clar ideea din spatele Aura Edition. La prima pornire te întâmpină cu un ecran de bun venit în care câteva opțiuni sunt implicit activate, inclusiv „Share analytics with Lenovo”. E bine să știi că există și că o poți dezactiva chiar acolo, înainte să închizi fereastra.
În Smart Modes laptopul detectează automat ce faci (Working, Meeting, Gaming, Entertainment) și ajustează setările în consecință. De exemplu, în profilul de lucru poți activa filtrare de zgomot pentru microfon, speaker noise cancelling, VPN automat, recovery pentru Wi-Fi sau chiar blocare de site-uri care ți-ar putea distrage atenția. E puțin cam mult, dar e un laptop care se adresează în primul rând companiilor, iar acolo nu e deloc neobișnuit ca IT-ul să controleze ce poți accesa.
Din Vantage poți vedea starea bateriei în timp real, adică capacitate, temperatură, număr de cicluri de încărcare. Bateria e de 75Wh și Windows estimează 9-10 ore de autonomie, în funcție de ce faci.
La Input găsești setările pentru iluminatul tastaturii (Auto, Low, High sau Off) și Function lock dacă preferi să ai tastele F1-F12 ca funcții standard fără să ții apăsat Fn. Iar la sunet ai profile Dolby Atmos (Dynamic, Movie, Music, Game)și un Speaker Noise Cancelling care filtrează zgomotele de fundal în call-uri. La ecran poți alege între Vivid View pentru gaming și streaming, Vision Care pentru reducerea luminii albastre, Amber Glow dacă vrei ceva mai cald, sau Custom dacă chiar știi ce faci cu calibrarea culorilor.
Copilot când l-am utilizat prima dată pe cel alb mi-a cerut să bifez o căsuță că sunt om, quite funny sau ironic, ce să zic. Dincolo de momentul ăsta, avem funcțiile obișnuite de Copilot+ PC: efecte pentru cameră în apeluri video, Live Captions cu traducere, funcții AI în Paint și Photos, Recall în preview acolo unde este disponibil și Click to Do, adică Windows se uită la ce ai pe ecran și îți sugerează ce poți face mai departe. Nu o să mă lungesc foarte mult aici, pentru că nu le-am testat în profunzime, mai degrabă am trecut rapid prin ele. Modul ăsta de lucru, cu sugestii și ajutor la fiecare pas, nu-mi este încă familiar.
Trebuie să recunosc că pe cât de mult mă enervează câteodată unele din funcțiile cu AI îndesate prin Windows și da, aici la Recall mă uit în special, sunt totuși altele care au sens și, în mâinile unuia mai talentat în ale artelor ca mine, ar putea produce efecte foarte interesante.
Primul pe listă ar fi Paint, urmat îndeaproape de Photos. În Paint te poți distra efectiv schițând ceva măcar apropiat de rezultatul finit și AI-ul face restul. Cele mai stângace pisici creionate de tine pot deveni adevărate desene, iar asta, consider că poate fi rapid o unealtă excelentă pentru cei care chiar știu ce fac, nu pentru unul ca mine care e nepriceput la desenat. E primul exemplu desigur, dar poți mai mult de atât. Ai putea spune că această experiență AI alături de Copilot+ îți duce Paint-ul la un alt nivel.
A doua aplicație îmbunătățită prin Copilot+ este Photos, care mai nou, îți poate transforma o poză în complet alt stil. Ai cel mai realist peiisaj pozat și vrei să-l faci ca o pictură din acuarelă? Poți face asta. Dar poate cea mai folosită de mine personal funcție este fără îndoială Eraserul. Rapid, eficient și considerabil mai bun ca iterațiile trecute.
Ar mai fi de menționat contribuția integrării Copilot+ și a capabilităților în materie de procesare pe NPU a noilor procesoare, cu exemplul de față Core Ultra x9 388H, în modurile de funcționare a laptopului. Yoga-ul tău nou poate detecta automat ce faci și-ți customizează experiența de utilizare. Apelează la maximul de putere dacă ești în gaming sau îți blochează aplicații sau site-uri care ar putea să te distragă dacă ai activ Working. Depinde desigur și de ce setări aplicii, dar mi se pare foarte cool pentru cineva ca mine care poate fi distras ușor de la muncă de cel mai amuzant reel cu pisici.
Teste sintetice
În benchmarks, cel albastru se comportă cum te-ai aștepta de la un procesor Intel Core Ultra X9 388H cu 16 core-uri. În Geekbench 6 am obținut 2986 puncte single-core și 17418 multi-core, numere foarte bune pentru un ultraportabil de 975 de grame.
În 3DMark CPU Profile, procesorul a ajuns la 6267 puncte pe max threads, 6195 pe 16 threads, 6356 pe 8 threads, 4164 pe 4 threads, 2218 pe 2 threads și 1145 pe un singur thread. Tradus omenește, laptopul are forță serioasă în multi-threading, dar se ține bine și când aplicațiile nu folosesc toate nucleele.
Pentru SSD, CrystalDiskMark arată 6610 MB/s la citire secvențială și 5852 MB/s la scriere secvențială. Adică stocare rapidă, potrivită pentru transferuri mari, proiecte video, fișiere grele și aplicații care se deschid aproape instant.
Și poate cel mai interesant rezultat este în 3DMark Steel Nomad Light Stress Test, unde laptopul a trecut cu 98,8% stabilitate după 20 de loop-uri. Asta arată că nu avem doar un boost spectaculos de câteva secunde, ci performanță menținută constant. Acum nu te aștepta totuși la minuni, gen să joci jocuri de ultimă generație pe el la setări maxime, dar pentru un laptop atât de subțire, rezultatul e chiar foarte bun.
Pe laptopul alb, cu Intel Core Ultra 7 355, Geekbench 6 a dat 2291 puncte single-core și 10108 multi-core, cu aproximativ 40% mai puțin față de albastru la multi-core, ceea ce reflectă exact diferența dintre 8 și 16 nuclee.
SSD-ul e și el diferit, oferă citire secvențială de 3544 MB/s și scriere de 3434 MB/s la alb, față de 6610 MB/s citire și 5851 MB/s scriere la albastru. Rapid în utilizare normală, dar diferența e notabilă în teste și probabil se va simți și în utilizare intensă.
Iar la 3DMark Steel Nomad Stress Test diferența e cea mai clară, cel alb cu Intel Graphics standard a obținut 92.9% stabilitate și n-a trecut testul, față de 98.8% la albastru cu Arc B390. Nu e o surpriză, grafica integrată nu e proiectată pentru sarcini grafice susținute.
Pe scurt, albastrul e modelul pentru forță, albul e modelul pentru eficiență. Arată la fel de premium, au același ecran superb și aceeași construcție, dar sub capotă sunt gândite pentru alt tip de utilizator.
Pe toată durata testelor, ambele laptopuri n-au fost zgomotoase, din contră. Da, au răcire activă, deci există ventilatoare acolo, nu magie neagră, dar în scenariile prin care le-am trecut eu, cel mult au fâșâit ușor și nu m-au deranjat nici o clipă.
Baterie, încărcare, autonomie
Bateria ambelor modele e de 75Wh și în utilizare normală te poți aștepta la 8-10 ore, în funcție de ce faci pe laptop.
M-a dus și o zi și jumătate dacă n-am stat nonstop pe el, a ținut și 5 ore cu teste intense. Încărcarea se face prin oricare dintre cele trei porturi USB-C, acceptă până la 65W, și da, laptopurile vin fără încărcător în cutie.
Pentru cine sunt laptopurile astea?
În primul rând, pentru cine vrea un laptop premium, foarte ușor, foarte subțire, cu un ecran superb și o construcție care se simte scumpă din prima clipă. Nu sunt laptopuri ieftine și nici nu încearcă să fie. Varianta albă, Seashell, se învârte undeva pe la 8500 de lei, iar varianta albastră, Cosmic Blue, ajunge pe la 10500 de lei.
Modelul alb mi se pare alegerea mai rațională pentru cine vrea portabilitate, autonomie, office, browsing, multimedia, apeluri video și un laptop care să arate impecabil în orice context. Are același ecran excelent, aceeași construcție, aceeași greutate și aceeași senzație premium ca modelul mai scump. Nu e cel mai puternic dintre cele două, dar pentru utilizare normală este mai mult decât suficient.
Modelul albastru, în schimb, e varianta pentru cei care vor forță. Procesorul Intel Core Ultra X9, grafica Intel Arc B390, memoria mai rapidă și SSD-ul mai performant îl fac alegerea mai bună pentru multitasking greu, editare foto-video, proiecte mai mari și utilizatori care chiar împing laptopul, nu doar îl plimbă frumos între birou și cafenea.
Ce nu mi-a plăcut? Lipsa încărcătorului din cutie rămâne greu de înghițit la prețurile astea. Lipsa porturilor clasice se rezolvă cu adaptorul inclus, dar tot e ceva în plus de purtat cu tine. Și aș fi vrut o experiență software mai curată, fără McAfee, Dropbox, Lenovo Rewards și alte mici reclame care apar fix când tu ai treabă pe laptopul tău premium.
Dar în ansamblu, Yoga Slim 7 Ultra Aura Edition este unul dintre acele laptopuri care te cuceresc mai întâi prin senzație: cum arată, cât de ușor e, cum se vede ecranul, cum se aude, cum se ridică capacul. Apoi, în funcție de configurație, vine și partea de performanță.
