Nu știu dacă v-ați dat seama până acum, mai ales aceia dintre voi cu care mai schimb uneori câte o vorbă pe Discord, dar eu am o afinitate pentru jocuri cute, cu personaje adorabile sau realizate într-un stil grafic mai drăgălaș. Și îmi plac cu atât mai mult dacă sunt și puse în niște contexte cu contrast puternic, adică când se află într-un mediu întunecat sau ostil, au o poveste sau misiune tulburătoare sau atipică în spate sau… atunci când felul în care arată e complet înșelător pentru a acoperi un gameplay destul de dificil de fapt. Despre cele din urmă vreau să vă vorbesc și eu azi.
Înainte de a începe însă, cred că ar trebui să vă zic câteva ceva și despre profilul meu de gamer. În general aș putea spune că joc lucruri destul de variate pentru că îmi place să descopăr tot felul de abordări, stiluri sau categorii noi de jocuri.
Așa că, în explorarea mea, am ajuns să experimentez cu tot felul de genre-uri și grade de acțiune în jocurile video. Îmi plac atât jocurile lente, cozy și foarte „casual”, precum Stardew Valley, Slime Rancher sau Touhou Mystia Izakaya; cât și jocurile mai action-packed și cu un nivel mai mare de dificultate, cum sunt Risk of Rain 2, unul dintre cele mai jucate jocuri ale mele, Devil May Cry (mai exact, 3, 4 și 5) sau Final Fantasy XIV, unde odată cu subscripția lunară de 11 euro, am băgat raiduri până pe la final de EndWalker în pandemie.
În plus, aș spune despre mine că sunt un gamer (sau un om) chiar încăpățânat, așa că acolo unde e dificultatea mai mare nu am nicio problemă să repet de 100 de ori același dungeon până mă prind ce e de făcut sau cum să avansez mai eficient.
Dar dacă sunt niște lucruri la care țin atunci când îmi aleg jocurile video, acelea sunt:
- stilul vizual, adică să arate bine pentru mine, indiferent dacă e cutesy, pixel art sau fotorealism, și
- un sistem de progresie care să mă motiveze.
Așa că, nu e vorba despre a selecta cu masochism opțiunea de „Hurt Me Plenty” în meniul de dificultate, ci e vorba despre cum e dificultatea implementată și dacă la finalul zilei mă simt bine jucând acel joc, chiar dacă mă provoacă. Acuma, na, n-am jucat nici Dark Souls, nici Elden Ring până acum, deci clar nu sunt un „gamer adevărat”.
RABI RIBI
PC (Steam) | PlayStation | Nintendo Switch
Rabi Ribi este un bullet hell metroidvania, în care tu, adică Erina, ești un iepuraș de companie devenit om peste noapte care pornește în căutarea stăpânei tale. Pe măsură ce te acomodezi cu noul tău corp uman și explorezi lumea magică în care te-ai trezit fără nicio explicație, trebuie să cooptezi diverse personaje să te ajute sau să le câștigi încrederea pentru a-ți deveni prieteni. Și când zic „să le câștigi”, mă refer quite literally, să îi bați în luptă pentru a-i aduce de partea ta.
Pe drum găsești și o zână pe nume Ribbon, de unde și numele jocului, o prescurtare de la Rabbit and Ribbon. Zâna devine ajutorul tău de nădejde și alături de ea vei descoperi tot felul de fenomene magice, salva și alte zâne aflate la ananghie și multe altele.
Povestea nu m-a impresionat cu nimic, mi s-a părut chiar extrem de simplistă, dar mi-a fost clar că nu ăsta e punctul forte al jocului. Atât dialogul, cât și firul narativ mi s-au părut destul de copilăroase și tărăgănate adesea, în ciuda ilustrațiilor și a outfiturilor skimpy pe care le-au aruncat pe personaje ca să fie mai atractive. Însă ce m-a ținut pe mine în priză cu adevărat a fost gameplay-ul.
Deși are o grafică pixel art foarte cute și pastelată, luptele de tip bullet hell din Rabi Ribi devin ce în ce mai greu de străbătut, iar elementul de metroidvania, care nu este deloc unul liniar, m-a constrâns să fac și mult backtracking.
Aici e important să vă zic că jocul îți oferă de la bun început la alegere două metode diferite de a-l parcurge, care, implicit, îți vor genera două experiențe de joc diferite. Pe modul Standard boșii vor avea același grad de dificultate indiferent de upgrade-urile și item-urile pe care le-ai colectat tu până să ajungi la ei. Asta înseamnă că, dacă ai probleme, poți să pleci, să colectezi mai multe upgrade-uri și abilități speciale până când devii mai puternic. Iar atunci te poți întoarce mai încrezător la lupta respectivă și cu ceva mai multe avantaje, adică exact ce am făcut și eu când mă bătea la fundul gol câte un boss.
Mă rog, ai timp să te pregătești oricum pentru că fiecare regiune pe care o explorezi vine cu propriul ei boss fight, iar obstacolele pe care le întâlnești pe parcurs servesc drept un mini training pentru patternurile pe care le va avea și boss-ul, chiar dacă la un nivel mult mai banal.
Modul Alternative însă, al doilea mod de joc disponibil, îți va scala toți boșii în funcție de nivelul la care te afli tu și câte lucruri ai reușit să strângi până să ajungi la ei. Asta îți va oferi o experiență mult mai uniformă de joc, fără vreo portiță de scăpare în care să outfarmezi dificultatea boșilor, daaaaar… înseamnă și că, pe măsură ce progresezi, luptele vor deveni gradual din ce în ce mai grele.
Ba chiar, contrar tuturor normelor unui metroidvania, jocul îți permite să îl completezi fără să colectezi absolut niciun upgrade sau abilitate specială, iar aici e vorba despre așa-numitul „Zero Percent Clear”. Dacă sunteți masochiști adevărați și vă place să vă faceți viața grea, s-ar putea să vă tenteze achievementul ăsta.
Vestea bună e că progresezi destul de repede, iar Ribi primește tot felul de upgrade-uri din ce în ce mai folositoare, în care îți dă heal, mărește damage-ul, gradul de defense sau multe altele, în funcție de sceptrul magic pe care îl are echipat. Practic, în timp ce tu dai atac-uri melee, Ribi generează proiectile ranged, iar după o vreme, dacă are destulă mana la dispoziție, intră într-un fel de Boost Mode, în care atacurile capătă și mai multă putere.
O parte din dificultatea progresiei stă și în memorie, fiindcă e foarte posibil să fii pus în situația de a repeta de multiple ori o luptă până înveți întocmai patternurile de atac, memorezi timpii în care trebuie să stai pe loc, să te ferești sau să ataci, și mai ales, până reții unde trebuie să fii poziționat pe hartă când încep anumite atacuri. De multe ori mi s-a întâmplat să memorez întocmai toate atacurile și să înțeleg cum trebuie să mă feresc de fiecare, dar să fiu un pic mai la stânga sau un pic mai la dreapta față de poziția optimă de joc, iar asta să mă coste puncte bune de HP.
Deși jocul de bază este destul de scurt, mi se pare totuși că poate deveni copleșitor pe alocuri, mai ales la început când nu prea ai nimic deblocat și abia te familiarizezi cu modul de joc. Chiar și așa, tot s-ar putea să ajungeți ca mine, adică să petreceți multe ore în el doar perfecționându-vă luptele pentru a avea un scor și un ranking de clear cât mai mare, poate chiar pe mai multe dificultăți. Pentru mine chestia asta a fost destul de motivantă după ce am terminat de colectat toate item-urile, regiunile și abilitățile, iar Rabi Ribi este unul dintre jocurile în care pierd lejer câteva ore bune de fiecare dată, uneori făcând doar aceleași câteva lupte încontinuu.
RABBIT & STEEL
Următorul joc despre care vreau să vă povestesc este Rabbit & Steel. Și, înainte să mă întrebați, să știți că nu le caut eu intenționat să fie cu iepuri, cred că pur și simplu developerii de jocuri au hotărât unanim că fiecare iepure în plus adăugat în joc îi va crește proporțional gradul de cuteness sau ceva.
Eu am descoperit Rabbit & Steel prin intermediul pasiunii mele pentru Final Fantasy XIV, un joc care mi-a marcat perioada pandemiei și care, vă spun cât se poate de sincer, m-a ajutat să țin legătura și să socializez constant cu mai mulți prieteni. Ce legătura are Rabbit & Steel cu Final Fantasy? Ei bine, imaginați-vă că cineva a luat toate mecanicile din raid-urile de boși din Final Fantasy, le-a aruncat într-un cazan de poțiuni, a adăugat acolo cu esență de roguelike, un vârf de co-op și niște extra cuteness în variantă 2D, pe sistemul „sugar, spice and everything nice”, și le-a amestecat bine de tot până a ieșit Rabbit & Steel.
Elementul de roguelike este cel mai potent în partea de looting, unde intervine un pic și norocul, pentru că item-urile și upgrade-urile pe care le primești sunt generate complet random. Așa că poți avea run-uri foarte fericite și OP sau run-uri chinuite, în care abia abia reușești să scoți capul la lumină o oră mai târziu. A, și apropo de loot, dacă îl joci cu prietenii, să știi că toată lumea își va alege item-uri dintr-un pool shareuit, deci s-ar putea să se iște și câteva certuri.
Mi-a plăcut că și aici ai diverse clase, cum ar fi Vrăjitor, Asasin sau Dansator, care au moduri diferite de atac și, implicit, îți vor influența gameplay-ul, dar și loot-ul către care vei întinde mâna la finalul fiecărei etape din run.
La fel ca în Final Fantasy, unde era importantă Sfânta Treime a rolurilor de DPS, Healer și Tank și puteai să îți sabotezi party-ul (ca să nu zic, chiar să cauzezi un wipe total în anumite raid-uri) dacă nu învățai bine și executai aproape perfect mecanicile, și în Rabbit & Steel poate deveni puțin dramatic dacă o dai în bară. E ceva mai greu să dai wipe, dar dacă mori, le poți încurca semnificativ mecanicile celorlalți jucători rămași în viață.
În general, jocul e scalat la numărul de playeri, care pot fi maxim patru. Fiecare nivel are 2 boși mai mici, un mid boss si boss-ul final, iar boșii pe care îi vei întâlni pe parcurs sunt meniți să te învețe mecanicile pentru bossul final, care de fapt cumulează toate mecanicile laolaltă.
Doar căăă… să știți că dacă ajungeți să îl jucați pe cele mai înalte dificultăți, ca și cum run-ul pe Normal n-ar fi deja suficient de greu, lucrurile se schimbă puțin. Aici boșii au un Enrage Timer, iar dacă nu ați dat destul damage până să se termine timpul, puteți să vă luați „adio” de la voie bună și să vă pregătiți pentru ce e mai rău. Și dacă vă luați și expansiunea gratuită, acolo o să întâlniți 4 clase și 5 nivele noi, care deja șterg pe jos cu mine și prietenii mei.
De altfel, jocul e destul de diferit în funcție de numărul de jucători, și aici nu mă refer doar la scalarea stats-urilor, ci și la modul de abordare al gameplay-ului efectiv. În plus, Rabbit & Steel poate fi jucat și singleplayer, nu doar co-op, iar experiența va fi destul de diferită și în varianta asta, pentru că trebuie să acomodezi faptul că nu mai ai alți coechipieri care să te ajute și să îți schimbi modul de joc.
Partea mea favorită rămân însă mecanicile și mi se pare un joc mult mai mișto atunci când este jucat cu prietenii, poate și pentru că îmi amintește mult de Final Fantasy și de sentimentul acela de colaborare și de comunitate pe care ți-l dă un MMO. Îmi place cum mă forțează să reacționez repede, să mă repoziționez în timp util ca să nu îmi afectez coechipierii, dar și că trebuie să mă gândesc într-o fereastră foarte mică de timp la cea mai eficientă strategie. Dacă ar fi să menționez totuși și o chestie negativă, aș zice că durata run-urilor poate fi destul de mare, poți să ajungi lejer la 40 de minute cu un run, cam ca un raid wing întreg într-un MMO obișnuit.
MUSE DASH
PC (Steam/macOS) | Nintendo Switch | Android | iOS (Apple App Store)
La prima impresie, Muse Dash poate părea cel mai simplu joc din lume. La urma urmei, cât de greu poate fi un joc care are doar două butoane: SUS și JOS? Ei bine, pot să vă confirm că aparențele sunt cât se poate de înșelătoare atunci când vine vorba despre acest joc și că, s-ar putea să vă ridice multe întrebări cu privire la dexteritatea și viteza voastră de reacție.
Cum ai putea să ratezi să lovești un obstacol pe care îl vezi cu secunde bune înainte că vine spre tine, și care nu se deplasează decât în linie dreaptă? În Muse Dash, întrebarea corectă nu este „cum”, ci „când”. Pentru că este vorba despre un rhythm game în care scorul tău este direct legat de nivelul de sinergie pe care îl ai cu muzica.
Trebuie să vă spun de la bun început că Muse Dash este genul de joc unde DLC-ul contează mai mult decât jocul de bază, care e undeva între 1 și 3 euro doar. Nu că nu te-ai putea distra pe cinste și în versiunea default, însă această distracție crește exponențial odată ce ai acces la multitudinea de colaborări, playlisturi noi, personaje care vin cu diverse abilități speciale și chibi-uri support – iar pe toate astea ți le deblochează DLC-ul.
Și dacă tot a venit vorba de playlisturi, deși sunt într-un repertoriu asiatic (cu artiști chinezi, japonezi și coreeni), să știți că portofoliul muzical din Muse Dash este unul absolut uriaș și extrem de divers, cu peste 700 de cântece și remix-uri – așa că e aproape imposibil să nu găsești cel puțin o melodie pe placul tău acolo. Eu una mai ascult uneori și pe Spotify unele din melodiile care mi-au plăcut mult în joc și mi-a plăcut mult să aflu că nu au deloc muzică generată de AI, lucrează doar cu artiști și colaboratori recunoscuți, cărora le plătesc drepturile de utilizare. Tocmai ăsta e motivul pentru care DLC-ul costă mai mult de fapt.
O să găsiți acolo muzică pop destul de mainstream sau un pic mai complex structurată, cum sunt de exemplu cele cu iz de kpop care mixează și un pic de rap pe alocuri, melodii punk rock sau rock electronic, retro chill, un fel de folk, câteva titluri jazz sau soul și mai ales, o grămadă de mix-uri EDM care îți vor da daună totală în timpul jocului.
Să vă explic puțin și cum se joacă… Ai două manevre, lovești ba în față, ba deasupra ta în aer, iar scopul tău este să elimini toate obstacolele până la finalul melodiei, pe ritmul muzicii. Dacă nu ești pe ritm, chiar dacă ai doborât tot, vei avea un scor mai mic. Dacă ești pe ritm, dar nu ai nimerit toate obstacolele, îți scade nivelul de clear, odată cu scorul. Pe măsură ce avansezi în joc, deblochezi reward-uri, iar cele mai importante sunt personajele noi și melodiile la care nu aveai acces până atunci, practic tu progresezi prin portofoliul muzical jucându-te.
Atunci când ești complet locked in și te bucuri de muzică într-o sinergie perfectă, personajul tău intră într-o stare de „febrilație”, să îi zicem așa, adică acel FEVER MODE. El se activează după aproximativ 60 de obstacole consecutive lovite Perfect și, timp de câteva secunde, îți mărește cu 50% scorul pentru obstacolele respective. De cele mai multe ori el se sincronizează în mod absolut satisfăcător cu refrenul melodiei sau cu o porțiune ceva mai dificilă, însă în funcție de preferințele jucătorilor poate fi manipulat să se activeze mai repede sau mai încet, sau chiar să fie activat manual doar dacă se dorește. Și pe mine mă și ambiționa, pentru că mă străduiam că lovesc Perfect mai des tocmai ca să prind toate Fever-urile posibile într-o melodie.
Atenție însă, căci nu doar manipularea ritmului de joc conteaza, ci și personajele sau chibi-urile de support pe care le alegeți la început. Și deși aș vrea să zic că buff-urile nu depind de nivelul de sexyness al gagicilor, cred că unele sunt alese strategic, dacă înțelegeți ce vreau să zic.
Unele vă cresc șansele de a avea un scor mai mare sau vă revigorează HP-ul, altele vă lasă să terminați melodia chiar și după ce ați rămas fără HP, altele vă transformă Miss-urile în Great sau Great-urile în Perfect, unele mai mult vă încurcă pentru că sunt strâns legate de anumite tipuri de hărți și obstacole, altele funcționează doar într-o anumită combinație și tot așa. Jocul poate fi exact atât de simplu sau atât de dificil pe cât vă poftește inima.
Apropo de pofta inimii, și melodiile pe care le selectați vă pot oferi experiențe diferite de joc pentru că Muse Dash are o plajă foarte largă de dificultate, tocmai pentru a fi accesibil atât pentru începători, cât și pentru audiofilii hardcoriști care dau gata orice rhythm game.
În general, fiecare melodie are 3 nivele de dificultate: Easy, Hard și Master. De cele mai multe ori, Master poate fi deblocat doar după ce ați finalizat un Hard. Dar trebuie să fiți atenți și la gradul de dificultate al fiecărui nivel. Un Easy de grad 3 nu se compară cu un Easy de gradul 5, ceea ce vă va ajuta să vă faceți o idee destul de bună asupra melodiei, cu cât gradul e mai ridicat, atunci ar trebui să intuiți că și complexitatea producției muzicale sau tempo-ul ei (acele beats per minute) sunt tot mai ridicate.
Iar aici ar fi un moment bun să vă reamintesc că, așa cum ziceam la început, Muse Dash este un joc extrem de înșelător, care te poate pune în multe situații provocatoare și la care nu te-ai fi așteptat inițial. De exemplu, ceea ce părea a fi o melodie foarte cute și candypop inițial, poate deveni dintr-odată un mic colț de Iad, în care harta și obstacolele se transformă complet.
A, și vă mai vând un pont apropo de asta. Unele personaje sau melodii deblochează nivele secrete, care pot fi pur și simplu o dificultate mai mare, sau… ceva complet diferit. De exemplu Reimu, unul dintre personaje, îți va transforma toate melodiile din playlistul Touhou în nivele de bullet hell, în care în loc să lovești obstacolele… trebuie să începi să te ferești de ele. Din nou, sună simplu, dar vă asigur că nu este, pentru că trebuie în continuare să le eviți în ritmul muzicii. Iar de data aceasta nu mai ai nicio garanție că vor rămâne statice sau că nu îți vor sări brusc în față în mijlocul refrenului.
Când am descoperit nivelele astea am fost super entuziasmată pentru exact 60 de secunde, până când au început să mă distrugă complet.
Uneori, jocul aproape că își bate joc de tine, jucându-se cu tot felul de efecte de distorsiune sau treceri subite de la lumină puternică la întuneric absolut. Iar prin toate astea, muzica este cea care te va ghida. Pentru că dacă ești complet sincronizat cu beat-ul, ajungi să intri aproape ca într-o transă în care nu mai contează nimic din ce se petrece vizual pe ecran.
Până și eu, care aud din naștere doar cu o ureche și îmi trec toate dispozitivele audio pe MONO, reușesc să intru în starea asta, tocmai pentru că mă acaparează experiența auditivă mai mult decât cea vizuală la un moment dat. Dar am și prieteni care tratează jocul aproape ca pe un platformer, fără să asculte deloc muzica, și tot reușesc să își sincronizeze mișcările pentru că intră și ei într-un flow natural de lovituri, bazat pe un pattern de repetiție, deci ambele abordări vă pot fi de folos, chiar dacă jocul este clar gândit cu muzica în prim-plan.
Cam astea ar fi câteva dintre jocurile mele preferate cu estetică cute care te induce în eroare și ascunde o dificultate surprinzătoare. Sunt convinsă că mai sunt multe altele care s-ar potrivi la categoria asta și pe care nu le-am jucat încă. Cred că și Ori, mai ales al doilea joc, ar fi mers bine aici, dar nu l-am mai abordat pentru că deja avem un video dedicat pe canal despre seria asta de jocuri.
Tot în spiritul acestor jocuri eu mai am pe Wishlist și Celeste, despre care am tot auzit în jur că ar fi foarte bun, Cinderia care tocmai s-a lansat pe 30 martie și am văzut că este de fapt porțiunea de cruciade din Cult of The Lamb dacă mai țineți minte din clipul nostru despre jocuri co-op sau Touhou Blooming Soul la care încă mai am de așteptat o vreme până se traduce și în engleză. Dar tot cute și greu mă aștept să fie și Pragmata, pe care sper sper sper să reușim să-l obținem înainte de lansare cu puțin noroc.
Și dacă tot vorbim de gaming după atâta vreme, poate nu ar strica să aruncați un ochi pe biletele de la ComicCon-ul de anul ăsta, care a devenit deja o tradiție pentru orice pasionat de jocuri video, anime, manga și cartoons, Science Fiction și orice altceva mai intră la categoria de geek culture. Are loc între 24 și 26 aprilie și o să ne vedeți și pe noi, cei din echipa Zona acolo, ca în fiecare an. Pe mine mă găsiți sigur vineri pe acolo, poate și duminică dacă reușesc să ajung, iar pe colegii mei tot weekendul.
Așa că hai să ne cunoaștem și să vorbim LIVE despre ce ne mai jucăm, ce mai citim sau cu ce ne mai ocupăm timpul zilele astea. Asta a fost tot din partea mea. Over and out!
