Anunțată oficial și in Romania, noua serie de telefoane Huawei Pura este împărțită pe trei modele: Pura 70 „vanilla”, Pura 70 Pro si Pura 70 Ultra, versiunea cea mai avansată.
La fel ca toate P-urile de dinaintea lor, și acestea au același punct foarte: camerele foto. Dar ajungem si acolo. Hai întâi de toate sa vedem cum sta treaba pe dinafară, pe principiul pe afara-i vopsit gardul, înăuntru leopardul.
Modelul de baza, Huawei Pura 70 este… sobru, simplu si plat. Respectă întocmai linia de design la modă acum cu telefoanele flat, adică este bar phone-ul prin excelență. Are puțin peste 200 de grame, 207 mai exact, deci nu e nici ușor cât sa se simtă ieftin, dar nici greu cât să trebuiască sa-i pui bretele ca sa-l cari in spate. Are fix cât trebuie ca sa aibă acea greutate satisfăcătoare de telefon premium. Venind cu ecran de 6.8 inch in loc de 6.6, modelul Pro este sesizabil mai mare, un pic mai rotunjit pe margini, dar este un efect vizual înșelător, deoarece ecranul nu este decât infim curbat, iar rotunjimile ramei la îmbinarea cu displayul si cu spatele îl fac să pară mai finuț, mai elegant. Este si un pic mai greu decât modelul de baza, la 220g. Cât despre varianta Ultra, arată aproape la fel ca Pro, cu același design ușor rotunjit, mai adaugă încă 6 grame, adică atinge 226 si mai are câteva elemente distinctive in plus, despre care vom vorbi la momentul potrivit, si veți vedea ca nu sunt doar estetice, ci si funcționale.
Dar ceea ce împărtășesc toate 3 la exterior, si asta este prima chestie ce iți sare in ochi, este modulul gargantuan de camere. N-ai greși prea mult dacă ai considera că avem de-a face cu un telefon atașat unui modul de camere si nu invers. Si forma este atipică: obiectivele ample ale camerelor tronează pe o insulă triunghiulară in stânga spatelui, la a cărei proeminenta se mai adaugă si marginile lentilelor. Chestia stranie, este ca de obicei un astfel de modul „grandios”, induce balans, doar ca modulul de fata este atât de mare, încât nici măcar balans mu mai există cu telefonul pe masă, decât daca apeși foarte tare. Acum, decizia asta de design cu modulul cât Groenlanda, este love or hate. Pe de-o parte o consider hidoasa, în sensul in care este prea „in your face” și mai face si telefonul foarte top heavy, adică distribuția greutății nu mai este una echilibrată, ci se adună toată greutatea in partea de sus. Pe de alta parte, nu mă pot abține sa nu le admir îndrăzneala si originalitatea. Iar aici trebuie sa recunosc ca Huawei nu a stat niciodată rău, de-a lungul vremii lansând nu doar unele dintre cele mai frumoase telefoane, dar și unele dintre cele mai îndrăznețe în privința designului. În plus, în apărarea lor mai există si argumentul funcțional, și veți vedea imediat că aceste module ascund o grămadă de fire power. Prin urmare decizia de a pune un modulul de camere atât de voluminos are și o explicație tehnică. Și mai am o observație: si anume ca deși Huawei avea o linie de design clara si bine cunoscuta pentru seria P, nu se sfiește sa rupă cu tradiția si sa pornească într-o alta direcție. Ba aș îndrăzni sa spun ca Honor, care s-au desprins din Huawei acum câțiva ani, au păstrat mai mult din limbajul de design al telefoanelor Huawei de alta data, decât Huawei înșiși. Odată cu seria asta Pura, e limpede ca Huawei a găsit mai repede o noua direcție.
Revenind la telefoanele propriuzise, line-up-ul mi se pare unitar, mai unitar decât la alții, și foarte ușor recognoscibil. Modelele actuale au clar o identitate si nu pot fi confundate cu altceva, ceea ce nu se poate spune despre prea mulți alți producători. Deci o prima observație este cea legata de aspectul puternic individualizat, in principal grație acestui modul enorm de camere. Cat despre culori, nu-s urâte deloc, există si varietate. Așa că pe modelul de baza avem alb, negru si roz. Pe modelul Pro avem alb si negru, iar pe modelul Ultra, verde, maro si negru.
Ecranele sunt așa cum te-ai aștepta… fabuloase cum de altfel Huawei au avut mereu. Sunt printre cele mai frumoase OLED-uri LTPO pe care le-am văzut vreodată, iar specificațiile sunt stelare. Cele doua modele mai de bogați, Pro si Ultra, împărtășesc același ecran la 2844×1260 pixeli, iar cel de bază are o rezoluție marginal mai mica, de 2760×1256 pixeli. În rest, specificațiile display-urilor sunt perfect unitare: refresh rate variabil de la 1Hz la 120Hz, o strălucire maximă de 2500 de niți mai mult decât suficientă și o densitate de 460 ppi. Dar credeți-mă, numerele nu spun toată povestea, si este fără îndoiala unul dintre cele mai bune display-uri din piață in momentul asta, in materie de claritate, fluiditate, contrast, luminozitate si nu în ultimul rând culori. Calibrarea este impecabilă, așa cum a fost mereu, și ecranul dă o senzație 3D cu marginile sale înguste. Cut-out-ul camerei de selfie este discret, deci la capitolul afișaj mi se pare că toate cele 3 modele excelează.
Deși Kunlun nu este un nume la fel de celebru ca Gorilla Glass-ul celor de la Corning, se pare că face o treabă cel puțin la fel de bună. Dacă modelul de bază si Pro-ul împărtășesc aceeași rețetă numită Super Durable, modelul Ultra vine cu un upgrade numit Crystal Armor, care ar fi încă si mai rezistent. Iar partea asta de rezistență este completată firește de certificare IP68 pentru protecție la apă si praf. Spatele lui Pura 70 Pro este dintr-o sticlă foarte fină si plăcută la atingere, cat despre modelul Ultra, la noi este disponibil doar cu spate din piele sintetică. Ceea ce ii va mulțumi in primul rând pe cei care nu vor sa folosească o husă, dar și pe aceia care se plâng mereu că telefoanele din sticlă nu au suficientă aderență în palme. Ramele din aluminiu completează tabloul de design, rama flat, dreapta pe modelul de baza, curbata pe modelele Pro si Ultra, deci din punctul meu de vedere sunt prea puține lucruri de reproșat acestei serii din punct de vedere al designului si construcției. Desigur, cu excepția modulului de camere, pe care poți sa-l iubești sau sa-l urăști, dar n-are cum sa te lase indiferent. Iar asta s-ar putea sa fie in sine o calitate care sa individualizeze telefonul într-o mare de clone.
Bun, si acum hai sa atacăm direct „elefantul” din încăpere si anume… compatibilitatea cu aplicațiile și serviciile Google. Și ce să vezi, acestea sunt cât se poate de simplu de instalat. Hai sa va zic cum a decurs procesul. Am dat search in App Gallery după YouTube, si am instalat… YouTube. Am dat search după Chrome, Gmail, Maps, Google Drive, WhatsApp etc si… le-am instalat pur si simplu. Cum naiba un telefon „fără Google” poate rula aplicații uzuale, fără ca măcar sa existe Google Play pe acel telefon? Iar ingredientul magic este o structura software numita Micro G. Dar ce este si cum funcționează?
Instalarea acestui Micro G face ca telefonul tău sa fie mai puțin sigur? Depinde de cine NU vrei sa te urmărească, dar ajungem si acolo. Dar hai sa începem cu începutul, anume cu faptul că pe un telefon „fără Google” sau „Google free” chestia cea mai importantă care lipsește este chiar magazinul de aplicații, faimosul Google Play. Și totuși, iată ca am putut instala aplicații care se găsesc in mod normal pe Google Play. Ok, au fost descărcate din altă parte, iar asta poate fi (sau nu) o problemă. Cele mai multe dintre aplicațiile din Google Play sunt concepute în așa fel încât sa folosească anumite servicii Google, adică faimosul GMS, Google Mobile Services. Ce sunt astea? De exemplu notificările sunt un astfel de serviciu, sau geolocatia. Sa detaliem un pic. Cum funcționează notificările? O aplicație care folosește serviciul de notificări de la Google, trebuie sa se „conecteze” la un serviciu Google care ii permite asta. La fel si geolocatia. Nici una nici alta nu vor funcționa, daca ele nu „găsesc” acel serviciu Google. Sigur, ca dezvoltator, poți concepe tu însuti soluții alternative, adică un serviciu propriu de notificări sau geolocatie, dar cei mai mulți preferă să le folosească pe cele default de la Google. Recurgând la soluțiile oferite de Google, dezvoltarea acelei aplicații devine mai simplă, mai eficientă și nu in ultimul rând mai ieftina. Iar asta este „pactul cu diavolul”, si voi explica mai la vale si de ce.
Vezi tu, Android nu este doar ce se vede pe ecranul telefonului, este mult mai mult decât atât, există în spate o mulțime de servicii la care aplicațiile se conectează, si ele sunt numite in limbaj tehnic librarii software. Și oricât de gratuit și deschis ar vrea Google să credem că este Android, aceste librarii esențiale nu mai sunt open source, ci sunt proprietare, si rețineți bine acest termen. Iar faptul ca sunt proprietare înseamnă că tu nu poți să vezi codul pe care l-a scris Google acolo și nici să le folosești fără acordul Google. Prin urmare, într-un telefon fără Google aceste librarii pur si simplu nu există, prin urmare nici funcționalitatea obținută cu ajutorul acestora nu este disponibilă. Și așa ajungem la Micro G.
Micro G este un înlocuitor pentru Google Mobile Services, rolul său fiind de a „simula” librăriile Google și „păcăli” Google sa permită anumite servicii. Dacă aplicațiile concepute sa folosească librăriile Google nu le găsesc, acele aplicații vor funcționa defectuos sau deloc. Dar odată instalat Micro G, ele considera că ai librăriile Google, așa că vor funcționa. Bine dar cine sunt băieții ăștia care au făcut Micro G si care este faza cu acest proiect?
Conform informațiilor sumare disponibile la ei pe site, Micro G este o implementare gratuită si open source, care servește ca înlocuitor pe Android pentru GMS, iar creatorul său este un neamț pe nume Marvin Wisfeld. Într-o prezentare de acum câțiva ani, Wisfeld a spus ca intenția acestui demers este aceea de a crea o distribuție Android complet compatibilă, dar care sa nu includă componente Google proprietare. Dar de ce aceasta „alergie” la componentele proprietare? Frustrarea asta este una mai veche in rândul unui anume segment al comunității dezvoltatorilor, acel segment cu inclinații înspre activism, care militează pentru sisteme deschise, open source. Nu uitați ca însuși Linux este un astfel de produs. În 2007, anul in care Google a lansat sistemul sau de operare pentru mobile, astăzi omniprezent pe tot ce mișca in afara de iPhone, Android a fost trâmbițat ca un sistem de operare Open Source, adică deschis. Si s-a poziționat cu bună știință așa, prin opoziție cu „dușmanii de clasa” de la Apple, al căror iOS era complet închis. Doar că ce să vezi, progresiv, pas-pas, de-a lungul timpului, Google a înlocuit componentele Open Source ale Android-ului cu software proprietar, pe măsura ce OS-ul asta a devenit tot mai popular si adoptat pe scara tot mai largă. Zona asta „activistă” a comunității de dezvoltatori consideră că asta este o încălcare a „legământului” inițial, o mișcare pasivă care rupe cu promisiunea inițială de deschidere si corectitudine.
Potrivit descrierii oferite chiar pe site-ul Micro G, „Sistemul de operare mobil open-source bazat pe Linux, Android, este cel mai popular sistem de operare mobil din lume, și este pe cale să devină proprietar. Cum se întâmpla asta? Deși sistemul de operare este încă parte a Proiectului Android Open Source, majoritatea aplicațiilor de bază nu sunt. Si situația se înrăutățește: din ce în ce mai multe biblioteci software și API-uri sunt disponibile doar pe telefoanele care au preinstalate diverse aplicații Google, blocând efectiv aplicațiile terțe în ecosistemul Google. Deși Android se revendică a fi un sistem „open”, este de fapt de tipul „poți să te uiți, dar nu să atingi”.
Micro G permite aplicațiilor să acceseze o replică a API-urilor Google, inclusiv a celor asociate cu Google Play, Maps, geolocatie sau mesagerie. Ca dovadă că iată, am putut sa instalez cu mare ușurință Maps, YouTube si multe altele, pe o marcă de telefon notorie prin faptul ca nu are GMS. Si acum hai sa ne referim puțin si la întrebarea de mai înainte legată de siguranță. Spre deosebire de Google Play Services, Micro G NU urmărește activitatea utilizatorului pe dispozitiv, de aia ziceam mai înainte ca depinde cine NU vrei sa te urmărească, iar daca acel cineva este chiar Google, atunci din punctul ăsta de vedere Micro G este mai safe. Mai mult, utilizatorul poate poate porni sau opri anumite funcții in mod selectiv, DAR, nici Micro G nu este totalmente tracking-proof, pentru că in funcție de aplicație, unele dintre acestea pot fi chiar si așa urmărite de către Google. Deci Micro G permite unora dintre serviciile Google sa ruleze, si uneori reușește, alteori nu, si asta pentru că Micro G nu știe ce face si ce schimba Google in cod, librăriile proprietare fiind închise. Dar ce trebuie să înțelegi din toatea astea este că tot ce am instalat pana in momentul acesta pe Pura 70 Pro rulează în mod nativ, și asta pentru că Micro G practic simulează, înlocuiește acele librarii proprietare Google, necesare pentru ca aplicațiile sa funcționeze.
Ce am instalat și merge? YouTube, Google Drive, Chrome, Maps, Gmail, WhatsApp, YouTube Music, Google Sheets, Google Meet si altele. Deci, cum sta treaba si ce se întâmplă cu aplicațiile pe Huawei? Pai sunt mai multe variante, si le vom lua pe rând. Prima varianta este chiar App Gallery. Puțin cate puțin, noi aplicații sunt adăugate nativ, direct in magazinul celor de la Huawei. De exemplu aplicația de plata a Băncii Transilvania, BT Pay, a fost dezvoltată si in versiune nativa pentru App Gallery.
A doua variantă este cea descrisă mai înainte, cu ajutorul Micro G. Si iată, sunt destule aplicații, inclusiv din cele importante de la Google, care în felul ăsta pot rula nativ pe telefon. Dar ce faci cu restul? Unele dintre aplicațiile care nu pot fi instalate via Micro G, pentru ca așa cum am spus, Micro G nu este un panaceu, pot fi totuși rulate într-un Sandbox, iar aici ne reîntâlnim cu mai vechea noastră cunoștință GBox. Nu mai reiau discuția despre GBox, daca îmi aduc bine aminte sunt ceva dezvoltatori de prin Singapore, iar soluția lor a fost folosită la unele modele Huawei mai vechi, precum Mate 50. Ce este un Sandbox? Este un mecanism de separare a programelor, folosit de obicei pentru a executa de exemplu cod neverificat sau programe terțe, fără ca ele sa afecteze sistemul de operare al mașinii gazda. Un Sandbox oferă un set controlat de resurse, cum ar fi spațiu temporar pe disc și memorie, pentru ca programele oaspete să ruleze în el. Ei, cam asta face GBox, este un „emulator”, ca sa folosesc un termen bine cunoscut gemerilor. In cazul de fata el emulează un sistem cu GMS, adică un telefon Android cu acces la serviciile Google. In interiorul acestui Sandbox poți instala inclusiv Google Play, adică magazinul de aplicații al celor de la Google, si de acolo diverse app-uri. Dar ce trebuie sa înțelegeți este ca aplicațiile instalate astfel NU rulează nativ pe telefon, ci in acel mediu separat. Asta înseamnă ca aplicațiile intensive si mari consumatoare de resurse, gen jocuri sau teste sintetice, nu vor rula grozav, pentru ca soluția asta ocolitoare nu poate pune in valoare performantele dispozitivului, si nu are acces la toate resursele si componentele acestuia. In schimb reprezintă o alternativă decentă pentru a putea instala si rula de exemplu servicii de streaming.
Așa am instalat Netflix, si merge foarte bine, in HD. L-am descărcat in Gbox, din Google Play, m-am logat si gata. La fel si HBO Max, Prime sau Disney+. Astea nu sunt mari consumatoare de resurse, și prin urmare vor rula foarte bine si într-un astfel de „mediu separat”. Bine, mi s-a părut că de exemplu Disney+ are ceva desincronizare între imagine si sunet, dar poate am eu pitici pe creier. Si încă ceva: nici in aceste condiții nu funcționează chiar orice aplicație. Sunt unele cu cerințe mai stufoase, sau care presupun acces direct la diverse librarii Google sau la anumite componente ale telefonului, si prin urmare NU vor funcționa nici din GBox. Dar în mod cât se poate de evident, mai ales odată cu Micro G, niște pași înainte s-au făcut, si seria asta are mai puține limitări in materie de aplicații decât orice alt model Huawei, de la momentul restricțiilor impuse de americani si pana acum. Sigur, nu este perfect, dar totul se face acum cu mult mai putina bătaie de cap. Sfatul meu sincer este ca daca vrei o experiența complet fluidă, lipsită de orice fel de hopuri, atunci mergi fără sa clipești pe orice telefon cu GMS „din cutie”. Nu-ti imagina ca in cazul Pura 70 ai de făcut cine știe ce artificii, totul merge acum foarte simplu, dar trebuie să știi că într-un moment sau altul, te-ai putea lovi de ceva ce nu funcționează. Si asta este cea de-a doua observație relevanta in legătura cu acest telefon, cea legata de ușurința cu care instalezi si rulezi acum aplicații care pana nu demult erau off limits.
Configurația hardware, autonomia bateriei
Cea de-a treia constatare se leagă de… procesor. Momentul in care Huawei au anunțat cu ceva vreme în urmă acest breakthrough a stârnit mare vâlvă la nivel global. YouTube-ul si site-urile de tehnologie au vuit la acel moment, si iată ca existenta unui procesor de producție proprie in acest telefon s-a confirmat. Conform datelor afișate de Aida 64 pe acest telefon, numele sau este Kirin 9010, si este cu 12 nuclee, pe 7 nm. Ok, este departe de procesul de fabricație pe 3 sau 4 nanometri ai modelelor de vârf ale competitorilor, dar este o mare surpriza. Cine naiba mai face procesoare de telefon in afara de Qualcomm, Apple, Samsung, Mediatek? Nu mulți. Asta este o realizare enorma pentru Huawei, chiar daca el nu se ridica la nivelul de state of the art la care este astăzi Snapdragon 8 Gen 3 de exemplu.
Am instalat un Geekbench 6 via ApkPure, am activat modul de performanta din setările bateriei, si i-am dat un test. Si nu mica mi-a fost surprinderea sa constat ca acest mult disputat Kirin nou a scos… 4643 de puncte in multicore, adică pe la nivelul unui Snapdragon 8 gen 2, un procesor excelent care se regăsește in continuare in numeroase telefoane de top actuale. Cu opțiunea de performance dezactivata, am scos 4360 de puncte, deci cu vreo 300 mai puțin. Așadar funcționează in sfârșit si asta, pentru ca pe modelele din trecut activarea sau dezactivarea acestei setări nu făcea nicio diferență. Sincer? Sunt absolut impresionat de scor, pentru ca mă așteptam categoric la mai puțin. Ceva… cam pe la nivelul lui Snapdragon 8 Gen 1, in niciun caz aproape de nivelul excelentului gen 2.
Din păcate, seria Huawei Pura 70 rămâne condamnata la 4G. DAR, si este un dar important, versiunile de China ale acestor telefoane sunt 5G! Pam-pam! Ceea ce înseamnă ca limitarea de conectivitate nu vine din procesor, ci este una impusă, artificială. Adică acest Kirin știe 5G, doar ca nu are această funcție activata in Europa, probabil pentru a nu întărâta rahatul si mai tare. Si ca să terminam cu parte de motorizare, sa mai spunem ca din punct de vedere al configurațiilor disponibile avem așa: pe modelul de baza 12GB RAM cu 256GB stocare, pe versiunea Pro de fata tot 12GB RAM dar cu 512GB stocare si pe varianta Ultra, 16GB RAM cu 512GB stocare. Sunt specificații foarte bune si îndestulătoare pentru absolut orice scenariu de utilizare. Si toate astea sunt completate si alimentate de unele dintre cele mai babane baterii din piață: 4900mAh pe modelul de baza, 5050mAh pe Pro si 5200mAh pe Ultra, sa fie bine sa nu fie rău. La fel de spectaculoase sunt si datele de încărcare, 100W pe Pro si Ultra si 66W pe modelul de bază, dar mai tare mi se pare încărcarea wireless: 80W pe Pro si Ultra si 50W pe Pura 70.
Autonomia pot sa confirm ca este excelenta, Pro-ul cel puțin m-a ținut lejer peste o zi de utilizare intensa, cu teste, benchmark-uri, jocuri, adică un nivel de utilizare mult peste ceea ce face un user obișnuit cu telefonul de-a lungul unei zile, așadar pot sa confirm ca este mai mult decât ok pe parte de autonomie. Si chiar dacă ramai fără juice, într-un sfert de ora, brick-ul asta de 100W, mi-a pompat jumătate din baterie. A, și încărcătorul vine… IN PACHET! Si mai observ ceva: ca bateriile mari nu influențează prea tare siluetele elegante ale celor 3 telefoane, toate 3 rămân in zona rezonabilă a unei grosimi de 8mm, give or take.
Configurație foto
Huawei au excelat dintotdeauna pe felia asta și sunt încântat să confirm că modulul foto cât Groenlanda are si o justificare funcțională. Și înainte sa ne apucam de făcut poze si filmări, hai sa le detaliem un pic din punct de vedere tehnic.
Toate trei telefoanele au arsenalul complet, adică wide, ultrawide si telefoto, doar ca aranjamentul diferă un pic de la model la model. Daca la echiparea de bază si la Pro riști să te păcălești crezând lentila mai mare este alocată camerei principale, ei bine nu, principala este lentila mai de jos din triunghi. Ultrawide-ul este lentila mai de sus, și obiectivul telefoto este lentila mare.
La modelul Ultra lucrurile stau diferit din mai multe puncte de vedere. Ultrawide-ul rămâne sus, camera telefoto se mută jos iar obiectivul ăla cat o zi de post revine camerei principale. Și asta nu este singura deosebire importantă. Mai important este că și senzorul camerei principale este altul. Daca pe modelul „vanilla” si Pro avem niște senzori oricum mari, cel puțin pentru un telefon de 50Mpx si 1/1,3 inch, pe Ultra avem un ditai senzor de clasă 1 inch.
Ok, povestea asta cu senzorii de 1 inch nu este nouă, au mai încercat-o si alții, gen Sony sau Xioami, doar că mie mi se pare că mai toate implementările astea au dat fail. Este al foarte greu să implementezi un senzor atât de mare pe un telefon, din multe punctele de vedere: dimensiuni fizice, procesare, software, etc. Iar ca sa poată acomoda un asemenea senzor, Huawei au recurs la un soi de artificiu, pentru că probabil lentilele picau prea aproape de senzorul optic, au dezvoltat acest mecanism retractabil care amintește de compactele de buzunar de acum câțiva ani, menit să ofere lentilelor distanta corecta fata de senzor.
Nu m-as grăbi sa mă îngrijorez cu privire la fiabilitatea acestei soluții, știți, exista acea regula nescrisa cum ca un telefon care este supus la șocuri mecanice nu ar trebuie sa aibă motorașe si piese in mișcare în general, doar că respectiva culisare este aici infima, cat sa poziționeze lentila corect fata de senzor. De asemenea, mecanismul mi s-a părut extrem de rapid, deci aparent nu vei rata momentele Kodak din viața ta.
Cât despre sensorul acesta magnific de 1 inch de pe modelul Ultra, este si RYYB, adică nu roșu, verde albastru cum sunt senzorii tradiționali, ci Roșu Galben Galben Verde, așa cum era pe P40, telefon pe care eu si acum îl consider senzațional pe partea de fotografie. Camera principală vine cu stabilizarea optică, previzibila la un astfel de telefon high-end, dar și tehnologia senzor shift, la fel ca iPhone 15 Pro. Adică senzorul se mișca fizic, pentru a compensa mișcarea telefonului. Este stabilizarea suprema, si este un mecanism pe care in principiu nu prea-l vezi pe telefoane, ci se găsește mai degrabă pe camerele mirrorless cu pretenții.
Si nici măcar asta nu e tot: toate modelele din noua gama, adică Ultra inclusiv, beneficiază de diafragma variabilă, alta găselnița extrem de utilă pe care Huawei a perfecționat-o in ultima vreme, si care permite deci o ajustare mecanica a expunerii in funcție de condițiile de lumină. Adică exista o diafragma fizica care poate varia intre f1.6 si f4, mai deschisa atunci când lumina este mai slaba, si mai închisa atunci când lumina este prea abundenta. Si poți vedea cu ochiul liber cum lucrează. Este o capabilitate extrem de utila, in primul rând pentru ca micșorează exponențial stresul pus asupra celorlalți parametri. Adică toate celelalte setări, gen ISO sau shutter speed, respiră ușurate, iar pozele arată mai natural, așa cum ar trebui sa arate, dat fiind ca exista aceasta opțiune mecanica de a controla fluxul de lumina ce ajunge pe senzor.
Iar daca Pura 70 Ultra este probabil cel mai avansat telefon pe parte foto al momentului, asta nu înseamnă că restul modelor din gamă sunt prea departe. Toate trei au camere telefoto care diferă un pic de la un model la altul: 50MP pe Ultra, 48MP pe Pro si 12MP pe modelul de baza, toate au 3.5x zoom si toate sunt stabilizate optic. Si camerele ultrawide diferă de la un model la altul, de la mare la mic: 40MP pe Ultra, 12.5MP pe Pro, respectiv 13MP pe „vanilla”. Si toate trei au o incredibilă funcție de macro. De obicei lentilele macro de pe telefoane sunt niște „pușcării” puse acolo doar ca să dea bine la specificații. Ei, funcția macro pe telefoanele astea chiar face treabă, imaginile arătând senzațional.
Pe totate trei modele Pura 70 regăsești aceeași cameră selfie de 13MP, care pe Pro si Ultra are si autofocus. Selfie-urile arata extrem de curat, iar culorile sunt naturale si echilibrate.
Performanțe foto cu Huawei Pura 70
Dar să lăsăm numerele si specificațiile, care pana la urmă sunt niște cifre pe o hârtie, si sa ieșim cu el… in sălbăticie, adică acolo unde ii este locul, pe stradă sau in mijlocul naturii.
Prima observație pe care vreau s-o fac… este ca mă așteptam ca softul sa meargă mai prost. Știu ca asta nu este un compliment, dar la Mate 50 Pro bunăoară, a trebuit sa treacă vreo lună pănă a sosit versiunea finală de soft, care a schimbat radical calitatea pozelor. Sunt convins că si acesta va mai primi o puzderie de patch-uri si update-uri, dar categoric versiunea de soft actuala este una decenta. Am putut sa-mi fac de cap, am pozat si am filmat o grămadă cu telefonul, si mă declar mulțumit. Se comporta excelent atât in lumina foarte puternica dar si in lumina slaba, procesarea culorilor este pe gustul meu, fără exagerări electrice, dar fără sa fie șterse, pozele au o senzație neașteptata de profunzime, de tridimensionalitate, detalii, sharpness-ul este cat trebuiel. Deci camere excelente, care pe măsura ce vor mai veni update-uri vor fi încă si mai bune.
Filmarea este in 4K 60p… pe toate camerele, adică inclusiv pe cea frontală, iar filmările arată și ele foarte bine. Fără jumătăți de măsura, fără compromisuri, așa cum trebuie sa fie un camera-phone adevărat. Iar seria asta Pura, exact asta conține: telefoane atașate camerelor lor, așa cum glumeam la început.
Huawei chiar nu se dezmint la acest capitol, si chiar daca situația lor delicata si restricțiile le-au afectat vânzările si imaginea, cu siguranță si colaborările cu branduri precum Leica, totuși pe parte foto/video, cumva reușesc sa rămână printre cei mai buni din industrie, si un adversar redutabil pentru oricine se ridica cu pretenții.
Prețuri și disponibilitate Huawei Pura 70
Telefoanele sunt disponibile deja la precomandă, iar prețurile sunt după cum urmează: 5000 de lei modelul de bază, 6000 lei pentru modelul Pro și 7500 lei modelul Ultra.
Ca sa mai îndulcească „lovitura” la portofel, ele beneficiază si de o promoție prin care la oricare model comendat primești extra si o pereche de caști Freebuds Pro 3 și eventual chiar un ceas inteligent GT3, prin intermediul unor pași pe care ii găsești pe magazinul online al celor de la Huawei. Prețul este… de flagship, așa cum mă așteptam, dar cele doua produse extra care însumează niște sute bune de lei, cred eu că atenuează destul de bine nota de plată.
