Hellblade: Senua’s Sacrifice Review – A inghetat iadul: am jucat un INDIE TRIPLE A!

Hellblade: Senua’s Sacrifice este unul dintre acele jocuri pe care rar iti este dat sa le vezi, reprezentand in egala masura ambitie si evolutie, Ninja Theory, studioul responsabil pentru acest titlu rupandu-se de formula traditionala si trecand in sfera indie. O mutare pe care multi au aplaudat-o si au considerat-o ca fiind una dintre cele mai bune directii pe care studioul ar putea sa o apuce. Asta si prin prisma faptului ca discutam despre un nume mare in industire, Ninja Theory, avand ceva greutate in gaming, iar oportunitatea de a oferi publicului un nou tip de experienta, fara sa fie constransi de rigorile publisherilor mari si rai, parea un vis de neatins. Bine, la drept vorbind, nici rezultatul final nu a fost chiar in tiparele studioului, Hellblade reusind sa se impuna pe piata cu un nou gen de gameplay si o abordare mai neobisnuita. Toate astea ambalate intr-un joc care arata bine, care doreste sa te miste si mai ales sa te educe…
Inca din primele secunde ale jocului realizezi ca este vorba despre o poveste fantastica adanc inradacinata in mitologia nordica. Iar asta aduce de la sine o noua serie de elemente narative pe care studioul sa le exploateze, acestia introducand propia randare a iadului. Mai exact, Helheim, versiunea nordica a iadului, unde se gaseste si eroina noastra tulburata. Spunem tulburata pentru ca Senua este afectata de ceea ce jocul numeste furii, care in realitate nu sunt nimic altecva decat o psihoza. Daca acum o numim o boala, in trecut ii puteai spune oracol, nebunul satului sau poate rege. In acest contest Senua se gaseste la portile iadului nordic pentru a salva sufletul iubitului mort.
Cam asta este premisa jocului, care, aparent, pare in ton cu mai toate jocurile in care spinteci, explodezi sau arunci in aer orocotile ale iadului. In acest caz, Ninja Theory au dorit sa se indeprteze de la formula narativa uzuala, aici explorand adanc fiecare element al povestii, ba chiar intrebuintandu-se si oferind publicului un strat de unicitate rar intalnit. Psihoza in joc este tratata atat ca un element al povestii in sine, dar si ca un element de gameplay, ideea unui personaj cu probleme fiind batuta incet in capul tau de ciocanul narativ. O sa intelegi prin ce trece personajul si o sa te vezi empatizand cu el, simti tulburarile cum o afecteaza si iti afecteaza si tie gameplay-ul.
Lupta lui Senua se duce pe doua fronturi. Unul este cel legat de Helheim, altul este cel psihologic, Aceste doua elemente aduc povestea uneori la un nivel personal, ba chiar reusesc in conjuctie cu jocul in sine sa te faca sa iti pui intrebari si sa realizezi prin ce trec oamenii afectati de aceasta boala. Ajunsa in iad, aceasta trebuie sa infrunte orocotile demonice, sa rezolve puzzle-uri si sa incerce sa isi pastreze mintea intacta, momentele cu adevarat tensionate fiind si acompaniate de aberatii vizuale, voci care iti spun ca o sa mori sau care te incurajeaza, completand intreg sentimentul sinistru al jocului.
Halucinatiile au si ele un rol important, un trademark al psihozei daca doriti, doar ca aici iti spun nu doar povestea personajului, dar iti si ofera o fereastra asupra nivelului de implicare a personajului. Atat povestea este dezvoltata cu ajutorul acestor halucinatii, dar si felul in care au fost implementate in joc este iscusit. Apar atunci cand trebuie, nu stau prea mult si te lasa cu o expresie tampa pe fata, incercand sa iti dai seama de evenimente. Are acest dar de a lasa jucatorul gura casca, motiv pentru care ii acordam calificativul: Vocile din capul meu imi spun sa ma duc la Dracu si nota 10 pentru poveste.
Daca povestea este o opera de arta care in mod cert te va lasa la final confuz si zguduit, gameplay-ul are cateva lacune evidente. Lacune pe care le-am ierta daca jocul nu ar fi doar un: „Joc indie tripu A” asa cum afirma studioul. Din pacate este un: „Joc indie triplu A, realizat de Ninja Theory”, studio responsabil pentru creatii precum:Heavenly Sword sau Enslaved: Odyssey to the West. Carente in game design pe care le regasim si in jocurile amintite mai devreme, jocul aratand superb, miscandu-se superb, povestind genial, dar cand vine vorba de gameplay … la unele capitole avem probleme.
Pentru un joc indie, Hellblade ofera destul de multa diversitate in toate cele ” 6 pana la 8 ore de joc efectiv” pe care le etaleaza producatorul. Din pacate, problema este ca sunt cam cinci, sase ore jumatate de gameplay, iar aici suntem indulgenti. Odata ce ai invatat cum merg lucrurile in timpul luptelor si care sunt regulile lumii in care te desfasori, Hellblade devine usor de stapanit, asta in ciuda episoadelor eroinei noastre, jocul avand o curba de dificultate destul de interesanta. Asta pentru ca intre sesiunile de puzzle, plimbatul prin nivel si lupte, o sa ajungi sa observi o urma de inconsistenta, unele lupte sau puzzle-uri fiind extrem de grele, altele, draconic de alambicate, uneori simitindu-ne ca la Gradi in timp ce doamna educatoare ne punea sa bagam cubuletele in forma corespondenta. Aceste momente omoara flow-ul jocului, pentru ca nici in 2017, anul in care a fost lansat jocul, Ninja Theory nu a invatat sa populeze jocul cu gameplay mai interactiv.
Problema este aici ca sunt prea multi timpi morti in timpul jocului. Si sunt momente destule in care te plimbi pur si simplu, singura ta companie fiind gandurile care iti urla constant in cap. Am inteles nevoia de a evidentia atmosfera si tulburarile lui Seuna, dar in doze mai mici ar fi fost mult mai indicat, iar aici discutam de momentele in care exista niste voci pe fundal. Exista un sentiment de gatuit, de ceva uitat sa fie adaugat in gameplay pentru a putea fi cu adevarat genial. Spunem asta pentru ca lupta, este una dintre cele mai placute experiente de melee combat de anul trecut. Atata timp cat ai un singur inamic in fata. Daca da Hela si ai mai mult de 2 oponenti, camera va face tot ce ii sta in putere sa evidentieze orice altceva decat inamicii pe care trebuie sa ii disponibilizezi. Pe semne ca ilustrul Camerama Beat a lucrat si la acest joc.
Pe de alta parte, Hellblade are un sistem de lupta senzational, combinatia de atacuri si felul in care animatia se desfasoara pe ecran reusind sa ofere acel sentiment satisfacator si de implinire cand dai jos un boss sau un inamic mai periculos. Are acel sentiment de joc dezvoltat de Ninja Theory, lupta fiiind foarte bine gandita, dar din pacate lipsita de rafinatete. Brutala, personala chiar, fiecare lovitura impregnandu-se pe inamic si contorsionandu-i corpu. Este foarte placut sa iti ciomagesti in asa fel fiecare inamic, te face sa dansezi putin in scaun atunci cand ai scapat cu un muc de viata si sa rasufli usurat. Dar, asa cum au spus si producatorii, ce poti sa ceri de la un: Un joc Indie Triplu A?
Un joc indie triplu A care te plimba prin cele mai interesante locatii, care schimba putin mecanica de gameplay, incercand sa reinventeze formula action-adventure si reusind sa o faca in anumite momente. Avansarea in lumea lui Senua este o aventura in sine. Atat vizuala, cat si bine gandita, cu toate ca pe alocuri claustrofoba. Totul in jurul tau este gandit pentru a te duce pe calea ce buna, existand momente in care pshiozele, inamicii sau alte elemente te imping pe coridoarele inghesuite ale jocului. In alte momente te-ai putea gasi urmarita de propiile angoase, existand acel sentiment de incertitudine, nici tu, nici Senua stiind exact ce te alearga. Dar, in timp ce alergi… o sa ai parte de un level design alambicat si gandit pentru a te pierde si a pierde in el. De ce a pierde in el? Pentru ca un element de gameplay este gasirea de rune, care de departe este cel mai calcator element din Hellblade, asta pentru ca jucatorul trebuie sa stea sa caute in nivel rune, alcauite din diverse elemente precum: Pietre, copaci, busteni, etc. Dar are sarm. Iar asta este ceea ce conteaza.
Chiar daca gameplay-ul nu este cel mai rafinat si mecanica de combat mai are nevoie de patch-uri, Hellblade nu este un joc rau, reusind sa ne tina interesati in ciuda celor amintite mai sus. Este o experienta in sine in timpul gameplay-ului si face nota discordanta cu restul jocurilor indie de pe piata. Asta nu scuza faptul ca are carente si momente moarte, mai ales ca vine de la un studio cu renume. Motiv pentru care ii acordam la capitolul gameplay calificativul: J.J. gata cu bautura ca strici scena de bataie si nota 7.
Hellblade: Senua’s Sacrifice este cel mai aratos joc produs de Ninja Theory de la conceptia studioului si unul dintre cele mai impresionante titluri vizual de anul trecut. Iar asta spune multe despre valoare acestui joc, care, ruleaza pe un Unreal Engine, chestie care confera de la sine o flexibilitate, Ninja Theory fiind familiari cu acest motor, dar si confortul ca lucreaza cu 0 unealta atat de uzuala. Lucru care ajuta si jocul la final, Hellblade: Senua’s Sacrifice ruland atat pe PC, cat si pe Console surprinzator de bine, unele diferente vizibile existand intre platforme, dar pana la urma nu conteaza atat de mult, avand in vedere ca rezultatul, imaginea in miscare de pe ecran iti va capta atentia si imaginatia 10 din 10 dati.
Lumea este foarte bine gandita, atat vizual, cat si in alcatuire, lasand impresia ca nimic nu a fost lasat la voia intamplarii, producatorii dorind astfel sa limiteze intr-un fel progresia „gresita”, chestie care aduce usor aminte de primele trei Resident Evil, cu a lor camera fixa si coridoare claustrofobe. Insa aici ai ce face si ce auzii, Hellblade: Senua’s Sacrifice fiind poezie in miscare, reusind sa iti faca neuronii sa toarca si ochii sa se deschida larg. Este foarte greu de explicat sentimentul pe care lumea din Hellblade il impune jucatorului, sarind destul de repede de la o stare la alta si schimband coloritul si imaginea. Aceste metode de a distrage atentia nu sunt acolo doar pentru a te face sa ai un atac de epilepsie, ci si pentru a evidentia intr-un mod cat se poate de grafic cum psihoza ne afecteaza personajul, Pur si simplu poti sa stai cu un controller in mana, cateva ore si sa treci de la un coridor prost iluminat, dar care te sperie pana la maro si sa ai impresia ca ai facut marea cu sarea, cu toate ca tot ceea ce ai facut a fost sa strabati un coridor. Sunt unele actiuni pe care atat lumea cat si boala de care sufera Seuna nu pot fi indeplinite, iar prezentarea accentueaza aceste elemente, reusind sa fie un joc holistic daca ne este permis. Pentru prezentare ii acordam nota 10 si calificativul: Nu tot ce te ataca este real.
Felul in care se joaca Hellblade: Senua’s Sacrifice cu psihicul tau este iscusit. Este un exercitiu de ambitie in gaming, unul care poate va da tonul si altor studiouri, aceasta ruptura facand bine celor de la Ninja Theory. Dubiul este prezent la tot pasul, iar Seuna face totul sa fie mai presant si mai personal, lupta eroinei si tulburarile realitati sale permieaza fiecare aspect al jocului si face intreg ansamblul sa te loveasca in forta. O poveste puternica, un gameplay care mai are nevoie de ajutor ici si colo si o prezentare de nota zece, Hellblade: Senua’s Sacrifice primeste de la noi calificativul: Un joc regizat de JJ Abrams in colaboare cu luminite stralucitoare si nota 9.
Trebuia mentionata si tehnologia audio al sunetului binaural.
Cred ca Hellblade este singurul joc de pe piata cu aceasta tehnologie de sunet, unul pentru care a obtinut atatea award’uri.
GG Ninja Theory 😀
Cum au realizat vocile si cum se aud in căști in timpul jocului – genial
Nu ati spus de soundtrack – genial
Combatut e frumos, simplu, inedit in prima ora de joc, după devine repetitiv, aceleași mișcări, te plictisești de el