Seria Devil May Cry este foarte îndrăgită de mulți gameri, mari sau mici și a spawnat în timp nu mai putin de șase titluri. Astăzi mă voi lega de cel mai recent titlu al seriei, Devil May Cry 5. Acesta este primul din familia sa care a ajuns pe consolele din generația actuală, cel mai apropiat fiind un spin-off, DmC: Devil May Cry care a fost lansat pe Xbox 360, PS3 și PC în anul 2013.
Acțiunea din Devil May Cry 5 se petrece la cinci ani după Devil May Cry 4 și îi urmărește pe Dante și Nero, cât și un nou caracter misterios, numit simplu, V. Aceștia încearcă să îl oprească pe Urizen, un rege al demonilor ce vrea, ați ghicit, să distrugă lumea. La începutul jocului îl vei controla pe Nero, doar ca să afli cu stupoare că orice ai face, vei fi învins, iar între timp, Dante dispare. Din acest punct începe jocul propriu-zis care te trimite cu câteva zile în urmă pentru a ajunge, din nou, la punctul de la care ai început jocul, dar cu explicațiile de rigoare. Am văzut la mai multe titluri recente abordarea asta și chiar dacă nu pot spune că sunt un mare fan, lasă loc de construcție când vine vorba de desfășurarea acțiunii.
Combinația de personaje este un mix între clasici ai seriei precum Dante și Nero și personaje noi. Misteriosul V lasă loc de interpretare și nici spre finalul jocului nu am înțeles foarte bine care e treaba cu el, iar Nico, este o prezență care îți fură ochii și te face să petreci mai mult timp prin meniu decât ar trebui. Revenind la V, sunt de părere că era loc de mai bine în ceea ce-l privește și că este un punct de plecare bun pentru a dezvolta chiar și o poveste separată.
Gameplay-ul este cireașa de pe tort a acestui joc. Chiar dacă la început ești pus în pielea lui Nero, pe parcursul jocului vei trece prin misiuni cu toți cei trei protagoniști, în unele cazuri având și opțiunea de a alege. Fiecare personaj are un stil de luptă diferit și abilități specifice astfel încât va trebui să te adaptezi din mers. Nero, tânărul blondin cu o mână lipsă se folosește de arme de foc și de sabia din dotare, alături de brațe cu diferite abilități. Acestea se numesc Devil Breakers și variază de la mâini pe care le lansezi într-o rafală de pumni asupra unui adversar în timp ce casapesti un alt inamic, până la deformarea timpului în favoarea ta. Va trebui să joci cu fiecare și să îți faci un setup înainte de fiecare misiune în funcție de abilitățile pe care le dorești.
Dante pe de altă parte, are rolul de Jack of all trades. Patru este cifra magică când vine vorba de acesta, având patru arme de foc, patru arme melee și patru moduri de luptă diferite. Modul în care le poți schimba este foarte fluid și îți poți schimba stilul de joc în mai puțin de o secundă în funcție de inamicul care îți iese în cale. Stilul lui Dante este aproape identic cu cel din Devil May Cry 4 și îl consider cel mai puternic caracter. La polul opus îl găsim pe V, care este foarte slab fizic, dar are de partea sa puterile demonice cu care poate invoca trei minioni: Griffon, un demon zburător sub formă de pasăre care este asemănător cu armele de foc ale celorlalți doi protagoniști, Shadow, o bestie patrupedă care îmi amintește de o pumă și se bazează pe lupta close quarters și Nightmare, un demon foarte mare pe care îl poți invoca pentru perioade scurte, fiind util pentru a lupta unu la unu cu adversari mari sau pentru a curăța rapid câmpul de luptă în cazul în care jocul te pune față în față cu un număr prea mare de adversari. Nightmare poate fi controlat și în mod direct de către V, având opțiunea de a încăleca pe el și de a-l controla cu ajutorul bastonului. Chiar dacă acești trei minioni sunt foarte puternici, ei nu pot omorâ adversarii, treaba aceasta revenindu-i lui V care se poate teleporta lângă adversar pentru a-i livra lovitura finală.
Pe partea de bătăi, Devil May Cry 5 este ca un duș de sânge. Vei tăia, arunca în aer și omorâ prin cele mai diverse moduri toate arătările de care te vei împiedica pe parcursul poveștii. Din toate acestea, vor sări cantități mari de sânge, ceea ce te ține în atmosfera jocului care încearcă să fie dur și să te facă să te simți ca un badass. Că tot veni vorba, modul în care te lupți și varietatea de mișcări pe care le vei folosi contribuie la nota de final sau Stylish Rank a fiecărei bătălii. Dacă ești creativ și găsești căi diferite de a împrăștia sânge demonic, vei adăuga puncte care îți vor crește rank-ul, începând de la D (Dismal) până la SSS (Smokin’ Sexy Style!!). Este de preferat să ajungi cât mai aproape de triplu S, dar până acolo va trebui să deblochezi abilitățile celor trei personaje pentru a avea de unde alege atacuri. Am chiar tupeul să zic că este cel mai bun sistem de combat din jocurile pe care am pus mâna recent, varietatea fiind cuvântul de ordine.
Vizual, jocul este o plăcere, iar optimizarea este de nota zece. Devil May Cry 5 rulează pe motorul grafic RE Engine, care a fost folosit prima oară pentru Resident Evil 7: Biohazard, joc lansat în 2017. Chiar dacă pe alocuri unele texturi au părut puțin șterse, culorile vii și combinația dintre acestea au compensat. Per total, obiectivul dezvoltatorului de a obține o grafică fotorealista a fost atins, personajele fiind conturate grozav, iar mediul înconjurător, chiar dacă puțin repetitiv, a arătat foarte bine. Urechile mi-au fost delectate cu o coloană sonoră alertă care a picat bine pe acțiunea jocului. Aceasta a fost compusă de Kota Suzuki, același om care s-a ocupat și de muzica din Devil May Cry 4, așadar, fanii seriei vor regăsi acorduri familiare.
Dacă ar fi să găsesc un punct slab al lui Devil May Cry 5, primul lucru care-mi vine în minte este controlul autist folosind tastatura și mouse-ul. Norocul meu este însă că sunt obișnuit cu controllerele și am conectat rapid un gamepad de Xbox One la PC.
E timpul să tragem linie și să vedem care e treaba cu Devil May Cry 5. În primul rând, este cel mai bun joc din serie, asta este clar, dar are avantajul tehnologiilor moderne și a experienței căpătate de echipa de dezvoltatori pe parcursul seriei. În al doilea rând, a fost unul dintre puținele jocuri care m-au ținut lipit de ecran două zile și m-a făcut să-mi pară rău că l-am terminat, dar spre fericirea mea, un DLC, pe numele său Bloody Palace este disponibil gratuit. De asemenea, ar trebui să mai trec prin el încă o dată pe cea mai grea dificultate, numită Son of Sparda. Am încercat vreo două-trei misiuni dar deja mă simt de parcă n-am jucat vreodată. Povestea a fost bună, iar personajele sunt ușor de îndrăgit. Vizual și auditiv stăm bine iar optimizarea este numai bună.
Devil May Cry 5 este în ochii mei, un joc foarte bun care m-a făcut să apreciez o experiență liniară care se bazează pe poveste, într-o mare de jocuri open-world goale și plictisitoare. Nouă este o notă potrivită pentru acest titlu și mă uit cu ochi buni la revenirea în forță a celor de la Capcom. Încă nu am apucat să parcurg remasterul pentru Resident Evil 2 dar după experiența DMC 5, cu siguranță îmi voi găsi un weekend și pentru acesta.
