Dacă tot e vară și soare afară, dacă ați mai urmărit un pic din materialele sau clipurile mele de pe Youtube, știți deja că eu iubesc contrastele, așa că am zis să vin cu niște recomandări de fantasy întunecat, misterios și… nu tocmai vesel. Nu sunt chiar lecturile clasice de pe prosopul de plajă, e adevărat, dar cred că dacă ai crescut cu literatură fantasy, cu autori grei precum Tolkien, Sanderson, Hobb, Martin sau chiar Pratchett, s-ar putea să te entuziasmeze mai tare perioada asta să descoperi ce a mai apărut în fantasy-ul modern, în lansările din ultimii 5-7 ani, să zicem, ce autori mișto duc mai departe torța fantasy-ului de altă dată în ziua de azi.
Și apropo de ce se mai întâmplă nou în ziua de azi în fantasy sau în literatură în general, o să încep articolul ăsta cu un mare hot take care îmi stă pe limbă deja de mai multă vreme decât gustul de pepene. Și anume: Am o aversiune totală pentru tot ce înseamnă content și trigger warnings în literatură și eu nu cred că ar trebui să existe așa ceva.
Nu știu dacă ați auzit, dar de ani buni se poartă o dezbatere interminabilă despre transparența și responsabilitatea pe care autorii ar trebui să o aibă față de cititorii lor, în special cei puternic sensibilizați de diverse subiecte/experiențe. Ei bine, această dezbatere a dus la o serie de schimbări sau de inițiative în comunitatea internațională de cititori, precum:
- apariția unor agregatoare de trigger sau content warnings (exemple aici si aici), un fel de Wikipedia al avertismentelor de conținut, unde cititorii pot intra să verifice dacă cartea pe care urmează să o achiziționeze conține vreo întâmplare sau idee care nu le-ar plăcea, gen că poate moare vreun câine la un moment dat (pe bune, nu era o glumă)
- apariția unor secțiuni de content warning pe paginile cărților din agregatoarele online, cum este de exemplu StoryGraph, adică niște secțiuni de avertisment realizate direct cu inputul cititorilor, unde fiecare dintre ei vine și completează cu informații după ce au citit cartea respectivă
- modificarea recenziilor de carte astfel încât să includă și content warnings și, partea cea mai enervantă, să evalueze cartea în funcție de aceste warninguri, dacă există, dacă nu, dacă sunt multe, dacă sunt prea prezente și tot așa
- și, nu în cele din urmă, includerea acestor avertismentele de conținut pe prima pagină a cărții. Nu știu câți dintre voi ați dat peste ele, mai ales dacă preferați să citiți traducerile în limba română, unde din câte știu eu nu prea apar, însă pot să vă confirm că, mai nou, în multe dintre primele ediții publicate ale cărților, care de cele mai multe ori sunt versiunile în engleză de US sau UK, prima pagină este negreșit… cea de avertismente de conținut.
Evident, chestia asta se practică în special acolo unde vorbim despre conținut ceva mai extrem, cum sunt de exemplu cărțile horror cu mult gore sau teme foarte puternice, dar le puteți întâlni lejer și în cărți obișnuite de ficțiune, în fantasy, în special grim dark, sau chiar în anumite cărți romance. Avertismentele de conținut au fost gândite din empatie pentru cititorii vulnerabili, ca oamenii să nu aibă de-a face cu idei sau experiențe care să îi tulbure, să le strice ziua sau să îi transporte în niște amintiri traumatice.
Și, dintr-un considerent mai pragmatic, au apărut și ca o modalitate de a-i ajuta pe cititori să facă niște alegeri mai bune de cumpărare, că și-așa nu-s chiar mulți și cam tind să se ia după coperte, și alea tot mai proaste, și să se frustreze că nu le-a plăcut povestea. Deci, pe scurt, scopul lor este să minimizeze până la absolut nivelul de disconfort, fie el emoțional, psihologic sau chiar financiar, al cititorilor.
Opinia mea este că ele fac mai mult rău ferind oamenii de aceste disconforturi și că au ajuns să fie mai degrabă o formă de uniformizare, și, din păcate, chiar infantilizare a conținutului decât un mod benefic și responsabil de exprimare a empatiei sau respectului față de cititor. Vă spun sincer că am avut o discuție inclusiv cu un psiholog despre chestia asta, atât de tare m-a prins subiectul. Dacă avem vreun psiholog care se uită la acest video, îl sau o rog să urmărească până la capăt și să ne lase tuturor un comentariu cu o părere cât mai avizată pe subiect pentru că mi se pare un topic extrem de relevant azi.
Vă explic imediat și de ce urăsc cu ardoare trigger warningurile, dar înainte de asta, ca să înțelegeți la ce mă refer, hai să vă dau și niște exemple de avertismente de conținut. Avem, de exemplu, la categoria de conținut grafic: violență, moarte și doliu. Și, mai moderat așa, niște război, xenofobie, răni, alcool, moartea unui părinte (minor, știu) și niște sânge. Ghici ce! Tocmai ai citit Stăpânul Inelelor, prima carte. Mai am niște exemple.
Violență, moarte, război, moartea unui părinte, dar și a unui copil, un pic de pedofilie, niște sclavie minoră și un viol neimportant. Cam la asta s-a rezumat, în avertismente, „Dune” de Frank Herbert. Chiar că era neimportant violul ăla pentru că n-am nicio idee unde naiba apărea în carte chestia asta, dar sigur e menționat sau sugerat pe undeva.
Sau, preferata mea: moartea unui copil, suicid, moarte, la care se adaugă alcoolism, niște insulte rasiale și rasism, un pic de doliu peste care mai bei un pahar de alcool și te gândești la abandon. Ei bine, tocmai ai citit „Micul Prinț”, probabil una din cele mai frumoase și inocente povești pentru copii și adulți deopotrivă. Nici nu vreau să mă gândesc ce o să apară la o lucrare precum Game of Thrones, o serie extrem de iubită și populară, sau The Witcher de exemplu.
Și acum o să ziceți „Sara, nu stă nimeni să izoleze avertismentele de restul cărții, lumea citește descrierea de pe spate”… oh boy do I have news for you, bine ați venit în anul 2026, și eu am fost naivă și am zis la fel ca voi, până mi-am dat seama că fenomenul e în creștere și am văzut că încep să răsară peste tot disclaimere de toate felurile la cărțile sau review-urile de cărți peste care dau. Ba chiar am dat peste triggere de tipul… diabet. Pentru că, da, pentru unii cititori să citească despre diabet este o traumă. Sau… divorț, COVID, cicatrici, răscoale, cutremure sau inundații și tot așa.
Practic, toate știrile de la ora 5, toate lecțiile de istorie, toate întâmplările negative, dar comune, din copilărie, sunt traumatizante și ar fi bine să ne ferim de ele sau să le punem un disclaimer mare, cu bold și în roșu, să știe toată lumea că ne dau vibe prost.
Și atunci apare întrebarea: cum stabilești ce este cu adevărat „triggering”? Unde tragi linia? Pentru unii e trigger violența, pentru alții diabetul. Pentru unii o poveste despre iubire neîmpărtășită este un trigger. Pentru alții, orice mențiune despre un păianjen. Triggerele sunt profund subiective și nu pot fi ierarhizate, ceea ce face treaba autorilor și editurilor destul de dificilă, că trebuie să împace și capra, adică cititorul care vrea 4 pagini de listare de avertismente mai ceva ca E-urile din lista de ingrediente de la alimente, și varza, adică misiunea lor de a livra o poveste cu impact emoțional cititorului.
Preferatul meu este autorul ăsta care face bășcălie în pagina de triggere a unei cărți catalogată la horror extrem. Adică după ce că citești horror, mai ai și pretenția să îți povestesc în prealabil ce e neînregulă în cartea asta? Cam câte pagini vrei să consumăm cu avertismente până ajungi să citești cartea, să știm și noi ce zicem la editură?
Mai important de atât, eu vin cu o altă întrebare care nu îmi dă pace de multă vreme: de ce este datoria autorului să îți protejeze sentimentele? De unde până unde se întinde această responsabilitate morală a autorului față de cititorii săi? Și suntem cu toții ok ca ea să vină în detrimentul poveștii pe care o are de spus? Eu una nu doar că nu sunt ok cu asta, dar susțin că e important să privim critic și să refuzăm orice inițiativă care ar conduce la o scădere a calității în literatură sau, și mai rău, la un val de cenzură.
Pentru că, dacă lista de avertismente influențează percepția și, implicit, impactul pe care o carte o are asupra cititorului, atunci există riscul ca acest lucru să afecteze chiar conținutul ei. E firesc ca autorii să navigheze cu mai multă grijă subiectele sensibile din cărțile pe care le scriu dacă există presiune pe acest aspect sau dacă chestia asta face parte din evaluarea muncii lor. Iar asta, inevitabil, modelează literatura însăși, nu?
Deci să ne așteptăm practic la literatură modernă tot mai sensibiloasă la grijile și anxietățile oamenilor, care merge tot mai mult pe vârfuri și ocolește esența problemei, fără să menționeze niciun aspect negativ sau cu potențial de disconfort pentru public. Și, la nivel colectiv, să începem să ne mulțumim cu lecturi care nu lezează pe nimeni, dar nici nu spun nimic, ca să limităm orice formă de exprimare care ne tulbură, care ne face să gândim, care ne provoacă chiar și puțin.
Pe scurt, mi se pare că fragilitatea asta mentală pe care am dezvoltat-o ca societate ne face mai mult rău pe termen lung decât ne putem da seama la prima vedere. Și prin asta nu vreau să zic că am devenit cu toții niște panseluțe sensibile care ar trebui date la o parte, nu, e perfect de înțeles ca pentru unii oameni anumit subiecte să fie mai dificil de parcurs sau digerat, sau realmente să scoată la iveală niște amintiri sau traume dureroase. Iar dacă experiența e copleșitoare sau pur și simplu nu e pe gustul tău, soluția e simplă: o lași deoparte.
Nu toate cărțile ni se potrivesc, și e perfect în regulă. Dar hai să nu mai punem asta pe umerii altora, când este clar „a you problem”, ca să zic așa. Să renunți la a trece prin experiența aia este un gest mult mai rațional și mai benefic pe termen lung, decât să faci scandal că nu a existat un avertisment înainte care să îți protejeze liniștea sufletească și să pui genul ăsta de presiune și responsabilitate pe edituri sau autori.
Nu este vorba despre lipsă de empatie față de tine și nici măcar despre lipsă de moralitate, ci mai degrabă despre cum alegem, colectiv, să reacționăm la lucrurile care ne aduc disconfort sau ne pun în niște poziții dificile psihologic. Toate subiectele de pe listele de trigger warnings sunt realități ale lumii din jur, sunt lucruri întâlnite și care se petrec, în unele locuri incredibil de frecvent, iar asta, vorba aia, de când lumea. Așa că, de ce să ne ferim de ele în cărți sau alte produse culturale, dacă le știm și conștientizăm deja ca fiind parte din viața noastră, realitatea de zi cu zi a ce înseamnă să fim oameni?
Iar cel mai ironic este că, dintre toate mediile, literatura este întocmai cea care ar trebui să te facă să te simți cel mai incomod. Literatura, arta și discursul critic ar trebui să ne scoată din confort, să ne prezinte povești de viață diametral opuse de ceea ce cunoaștem, să ne facă să înțelegem anumite suferințe ca să putem empatiza cu adevărat cu cei care le trăiesc.
Eu văd literatura, în special cea care abordează teme grele, ca pe un fel de „mușchi” care poate fi antrenat în timp prin expunerea la subiecte dificile. Ea ne antrenează întocmai această reziliență emoțională de care ne ferim cu atâta patos, astfel încăt să nu ne mai fie atât de greu să mai privim lucrurile, chiar și o poveste de ficțiune, din altă perspectivă decât a noastră.
Înseamnă asta că trebuie să începem să consumăm conținut extrem ca sa ne antrenăm reziliența, doar pentru a ne „căli” emoțional? Nu, nicidecum, asta e extrema opusă. Dar cred că este o diferență majoră între a evita în mod activ conținutul dificil (care nu e neapărat să fie unul extrem) și a-ți dezvolta capacitatea de a-ți gestiona emoțiile atunci când îl întâlnești. Ca în multe aspecte ale vieții, cheia este moderația.
Gata, am terminat cu morala, să îmi fie cu iertare, dar nu puteam să vorbesc despre recomandările următoare de cărți fără să explic și că ele nu sunt niște cărți comode sau ușurele, ba dimpotrivă.
DARK ACADEMIA: BLOOD OVER BRIGHT HAVEN
Începem cu o carte mai ușurică, pe care o recomand în special fetelor, alea puține care mai sunt pe aici, dar care de fiecare dată își fac simțită prezența prin comentarii. Mă rog, dacă ar fi după mine, aș recomand-o tuturor, indiferent de gen, dar cred că fetele vor rezona mult mai puternic cu mesajul din „Blood Over Bright Haven”, de M.L. Wang. Este una dintre alegerile excelente de la categoria „Dark Academia”, un gen de cărți pe care le-am descoperit de pe BookTok și care m-au fascinat instant.
Dark Academia, dacă nu ați auzit de această categorie până acum, este un curent estetic pornit din Tumblr care a fost ulterior promovat în diverse cercuri din online până a ajuns, ca majoritatea fenomenelor din internet culture, să se răspândească și în alte medii, inclusiv în literatură.
Astăzi putem spune că s-a transformat într-un soi de curent literar, cu propriile sale rafturi sau chiar secțiuni dedicate în librăriile din care ne cumpărăm cărțile, chiar dacă rămâne totuși un concept relativ nou și încă în creștere. Genul înglobează cărți care romantizează învățământul superior, literatura clasică, artele și un stil de viață sobru, ușor melancolic și plin de ambiguități morale. În general cărțile Dark Academia pun accent pe istoria antică, filosofie și o atmosferă mai gotică, de unde și partea de „dark” din nume, toate fiind elemente care mă atrag destul de mult la cărți.
Și un aspect pe care îl prefer în literatură și îl regăsesc adesea în această categorie este faptul că personajele sunt „morally grey”, cum se zice online, adică nu sunt nici eroi, nici antieroi, ci sunt niște personaje care și-au construit propriile legi și valori morale după care se ghidează, dar care nu înseamnă neapărat că sunt și cele mai etice în accepțiunea standard a cuvântului. Personaje care greșesc, care au nu doar calități, ci și multe defecte de caracter sau care iau și acțiuni imorale, în detrimentul lor sau al celor din jurul lor, din considerente cât se poate de umane.
Cei mai mulți dintre voi vor recunoaște aceste elemente ca fiind aspecte consacrate ale lecturilor Grim Dark. Așa este, deși cele două curente nu sunt același lucru, Dark Academia e cea mai nouă iterație de Grim Dark populară astăzi și, la fel ca grim dark-ul, ea nu se limitează doar la fantasy, ci poate fi o estetică redată într-o carte de ficțiune, cum sunt de exemplu The Secret History de Donna Tart sau If We Were Villains de M.L. Rio, sau de SF, cum e de exemplu seria Warhammer. Evident că Witcher și Game of Thrones sunt deja consacrate la categoria asta când vine vorba de fantasy, dar am zis să vă arăt și ceva mai nou apărut.
Apropo de Witcher, dacă ești mare fan, te invit pe Discord să citești recenzia fostului nostru coleg, Rafi, care a fost și publicată într-o revistă și pe care nimeni din echipa noastră n-ar fi putut-o scrie mai bine ca el. Rafi este una din sursele mele de recomandări de cărți fantasy, așa că dacă sunteți pasionați, vă încurajez să-i scrieți și voi să vedeți ce mai citește în ultima vreme.
În orice caz, „Blood Over Bright Haven” spune povestea Scionei, prima femeie admisă vreodată în rangurile Înalților Magi din Tiran și a tuturor provocărilor și obstacolelor pe care a trebuit să le depășească pentru a ajunge acolo. În societatea profund centrată pe structuri și ierarhii academice din Tiran, Înalții Magi erau unii dintre cei mai școliți și mai respectați membri ai societății, echivalentul oamenilor de știință care puneau bazele tuturor inovațiilor tehnologice din oraș.
În această structură, Sciona are de-a face cu un nivel de misoginism și discriminare dus la extrem și lipsit de orice fel de subtilități, o decizie clar intenționată din partea autoarei, care nu doar că îi modelează caracterul, dar oferă și cititorilor un context mai larg și foarte relevant asupra universului în care are loc acțiunea.
Din cauza acestor discriminări, Sciona este constrânsă să îl angajeze pe omul de serviciu ca asistentul ei personal, un om fără școală sau cunoștințe de magie de vreun fel, care este pe deasupra și membru al unei comunități etnice și rasiale extrem de persecutate în Tiran. Adică nu vorbim doar despre pătura de jos a societății, mergem chiar la nivelul gândacilor și șobolanilor de la subsol, cam atât de jos se afla comunitatea asta.
Alături de omul de serviciu, Sciona își începe totuși cercetarea pentru a-și demonstra abilitățile în fața colegilor mai privilegiați și aroganți, însă la un moment dat are loc un eveniment pivotal, care schimbă complet traseul întregii narațiuni și care îi propulsează pe cei doi într-o serie de acțiuni și situații din ce în ce mai dificile.
Iar aici nu pot să nu vorbesc despre sistemul de magie folosit, pentru că mi s-a părut unul din cele mai mișto aspecte ale acestei cărți. În carte, magia se îmbină cu elemente de logică și programare pentru a genera vrăji complexe, uneori chiar cu noțiuni de fizică sau chimie. Deși nu se încadrează în totalitate la high magic, după conceptul lui Sanderson, pentru că nu explică în totalitate de unde sau cum rezultă magia generată, felul în care e construit sistemul de magie înclină totuși semnificativ înspre „high” datorită raționalizărilor științifice pe care i le acordă. Mi s-a părut o reinterpretare extrem de inedită și fresh a unui sistem de magie într-o lucrare modernă, un sistem magic chiar inteligent gândit și complex, iar faptul că autoarea tratează magia aproape ca pe un limbaj de programare, supus unor reguli și structuri de codare, mi s-a părut fascinant.
Un alt element care merită menționat este protagonista, Sciona, un personaj profund imperfect și, de multe ori, greu de simpatizat, așa cum îmi place mie în general în literatură. Personalitatea ei este construită în jurul unor defecte evidente, iar convingerile, atitudinile și acțiunile pe care le ia estompează constant granița dintre așa-zis erou și antagonist de-a dreptul, ceea ce obligă cititorul să își reevalueze constant părerea despre ea și propriile lui judecăți morale.
Deși Sciona trece printr-o evoluție pe parcursul poveștii, în special după ce are loc evenimentul pivotal de care vă povesteam mai devreme, dezvoltarea asta personală nu este nici spectaculoasă, nici completă. Dar mie tocmai limitarea asta mi s-a părut parcă mai realistă: ideea că există anumite trăsături de caracter pe care unii oameni nu vor reuși niciodată să le depășească în totalitate, și că suntem, în final, rezultatul mediului în care am crescut. Mie mi s-a părut o alegere mai nuanțată și mai valoroasă decât cea pe care merg mulți alți autori, în care încep cu un personaj cu trăsături negative și apoi încearcă să îi creeze un fel de arc de răscumpărare pe parcursul cărții.
Mi s-au părut interesante și temele sociale pe care le abordează povestea, chiar dacă nu pot să zic că le tratează la nivelul de profunzime pe care l-ar merita. Totuși te face să faci niște paralele cu societatea din ziua de azi, tocmai fiindcă atrage atenția asupra faptului că grupurile cele mai vulnerabile dintr-o societate sunt cele care ajung, aproape inevitabil, să suporte consecințele unor sisteme construite pe discriminare și privilegii. Deci clar este o carte ancorată în realitate și te face să reflecți asupra mecanismelor care modelează lumea în care trăim.
Wang nu ne dă răspunsuri sau soluții, mai degrabă ne invită să cugetăm asupra deciziilor noastre individuale și să conștientizăm că ele nu există niciodată în neant, ci produc efecte care se propagă inevitabil asupra celor din jur. Tot de la ea am mai văzut foaaarte des recomandată și „Sword of Kaigen” în cercurile de fani fantasy, deci o am și pe asta pe listă și sunt foarte curioasă dacă se va ridica la nivelul Blood Over Bright Haven.
DARK ACADEMIA / OCCULT FANTASY: NINTH HOUSE
Mergem mai departe cu NINTH HOUSE, de Leigh Bardugo. Majoritatea dintre voi au auzit de Bardugo cel mai probabil în contextul universului Grisha creat de ea și care a explodat în popularitate, indiferent că e vorba despre seria Shadow and Bone (cărțile sau serialul de pe Netflix) sau Six of Crows. Deși Six of Crows este, cam peste tot recomandat în comunitatea fantasy ca fiind un bun început de fantasy dark și gritty din ce a mai apărut în ultimii ani, iar universul Grisha e foarte mișto realizat, eu una v-aș propune o altă lectură de la aceastp autoare, care mie personal mi s-a părut mult mai impresionantă. Și anume „Ninth House”.
Aici este vorba despre Alex Stern, o tânără goth care s-a lăsat devreme de școală, a devenit dependentă de droguri și, prin niște circumstanțe misterioase, a devenit singura supraviețuitoare a unei crime violente la vârsta de 20 de ani. Deși sună extrem de ciudat și absolut nimic din descrierea de mai devreme nu o recomandă, Alex intră în primul an de facultate direct la Yale, una din cele mai prestigioase universități americane, datorită unei societăți misterioase care îi plătește și asigură șederea acolo.
De ce? Pentru că Alex vede fantome, quite literally, iar în universul întunecat și gotic pe care îl creionează Bardugo în această carte, abilitatea ei nu este doar extrem de rară, ci esențială pentru echilibrul dintre bine și rău, dintre forțele magiei și cele ale umanității.
În timp ce încearcă să se acomodeze la viața la Yale, înconjurată de fantome pe care nu le vede nimeni, dar și de oameni extrem de diferiți de cercurile prin care se învârtea ea ca fostă dependentă, Alex trebuie să navigheze și intrigile și politicile societăților secrete și ale familiilor cu influență de acolo, care sunt profund interconectate cu felul în care funcționează magia în carte.
Sistemul de magie din Ninth House este destul de vag, dar autoarea se joacă cu o mulțime de artificii interesante pentru a-l face mai accesibil și ușor de înțeles pentru cititor, precum obiecte cu proprietăți magice, incantații, locații sau clădiri magice și multe altele. Avem și tot felul de creaturi interesante pe lângă fantomele deja menționate, iar cel mai delicios aspect al întregii povești este chiar Alex, pe care aș putea să o descriu ca fiind versiunea mai puțin badass, dar o idee mai sărită de pe fix a lui Yennefer, care rămâne la fel de bătăioasă, puternică și cinică.
Proza din Ninth House este muuult peste alte lucrări ale lui Bardugo, cu fraze complexe și aproape poetice uneori, în contrast cu propozițiile scurte și la obiect, pline de acțiune, din Six of Crows de exemplu. Aici paragrafele curg unul după altul, sunt presărate cu o mulțime de referințe istorice și culturale și descriu arhitecturi, idei, elemente magice sau arhive într-un world building lent, dar foarte bine structurat. Iar Bardugo are un stil distinct de a te plimba printre clădirile gotice ale campusului Yale și a așterne o atmosferă sumbră și misterioasă asupra întregii povești. Nimic din intriga din Ninth House nu ar avea același farmec fără talentul ei aparte de a te proiecta în mijlocul unei povești întunecate și pline de intrigă.
Deci nu vă faceți griji, pentru că undeva pe la mijlocul cărții, dacă nu chiar mai devreme, cartea se transformă dintr-o poveste dark fantasy într-un thriller mistery veritabil, care face ca acțiunea să curgă repede și firul poveștii să rămână unul suficient de alert încât să fie și interesant, și să înțelegi totodată și universul pe care l-a construit autoarea.
SF+FANTASY BLEND: WILL OF THE MANY
O carte extraordinară pe care o recomand cu două mâini este The Will of The Many de James Islington, care este un blend între fantasy și science fiction. Aici, este vorba despre o lume cu influențe romane condusă de ceea ce se numește Republica Catenană sau Ierarhia, în care totul se învârte în jurul elementului principal care alcătuiește sistemul de magie, și anume „voința” oamenilor sau, mai bine spus, „willpowerul” lor.
În societatea catenană, oamenii sunt obligați ca la 18 ani să cedeze din voința lor celor de mai sus în ierarhia socială, care este alcătuită din 8 ranguri, de la Octavi, care doar oferă voință, Septimi, care primesc voință de la 8 Octavi, și tot așa exponențial până la Princepi, care primesc voința cumulată a peste 40,000 de oameni de pe rangurile de mai jos. Această voință este practic esența magiei lor și le atestă puterea, însă și aici avem un element academic.
Tinerii trebuie să se înroleze în Academia Catenană și să parcurgă o serie de teste și încercări, într-o atmosferă extrem de competitivă și brutală, pentru a stabili pe care rang se vor încadra ei în societate. Cei mai puternici, mai inteligenți și mai vicleni dintre ei au șansa să ocupe un rang înalt, de Quintus cel puțin, care îi propulsează în libere alegere a unor meserii în instituții înalte ale statului, unde au acces la oportunități de promovare și, implicit, o putere magică mai mare pentru că le este cedată voință de la un număr tot mai mare de subalterni.
În această lume, care nu doar că este extrem de iscusit construită și un take foarte mișto în fantasy, dar are și o multitudine de paralele profunde cu lumea și societatea în care trăim noi astăzi, Islington ne spune povestea lui Vis Telimus. Vis este un copil rămas orfan după un accident teribil care s-a petrecut în urmă cu trei ani, care este adoptat de Ulciscor, un senator de rang înalt din instituția militară a statului. Acesta îl înrolează în Academie cu un scop secret și îl constrânge pe Vis să se înfiltreze printre studenți pentru a îndeplini o misiune periculoasă. Însă ce nu știe Ulciscor este că și Vis ascunde, la rândul său, propriul său secret despre un trecut misterios, care ar putea schimba fundamental funcționarea întregii Republici Catenane dacă ar ieși la iveală.
O super intrigă, dar și un super sistem magic, într-o societate inedită, pe fundalul unor competiții pline de adrenalină și acțiune, Will of The Many este, hands down, cel mai mișto fantasy citit de mine în ultimii ani. Deja sunt la cartea a doua și stau cu sufletul la gură să aflu ce se mai întâmplă mai departe!
Trebuie să vă avertizez totuși că, dacă în celelalte recomandări am avut personaje cu trăsături foarte atipice pentru un erou, aici Vis virează mai degrabă înspre eroul clasic din high fantasy-urile pe care le știm cu toții. Iar asta vine la pachet și cu o mică doză de Mary Sue, și cu un parcurs din ăsta de maturizare și evoluție dintr-un copil naiv și furios, într-un tânăr ambițios, dar ceva mai înțelept și mai trecut prin viață. În plus, prima carte nu detaliază foarte multe aspecte despre cum funcționează mai exact magia din lume sau procesul de cedare a voinței, mai degrabă doar setează cadrul pentru o poveste mai amplă, dar o să vedeți că o să o citiți pe nerăsuflate și o să vreți să aflați mai multe în cartea a 2-a imediat după ce o terminați pe prima.
HISTORICAL FANTASY: THE POPPY WAR
O carte care, cel mai probabil, este un trigger warning în sine, este și The Poppy War, prima carte din trilogia lui R. F. Kuang și totodată, cartea ei de debut. Ca gen, este undeva mai aproape de historical fantasy sau poate chiar military fantasy decât orice altceva, iar când spun historical… poate e bine să menționez că inspirația principală a cărții este istoria Chinei din secolul 20, cu precădere cel de-al doilea război chino-japonez, unul dintre cele mai brutale și mai sângeroase războaie ale lor.
Practic, este o reimaginare a istoriei Chinei din acea perioadă, în care autoarea se întreabă „Dar ce ar fi fost dacă ar fi existat și magie pe atunci? Cum ar fi folosit-o oamenii pentru a se proteja sau salva în fața atrocităților războiului sau, și mai rău, cum ar fi folosit-o să ucidă și să distrugă și mai mult în calea lor?”
Povestea începe cu Rin, o fată simplă, dintr-o familie săracă, care este împinsă de ambiție și de frica unui viitor sumbru în limitele condiției ei sociale, să învețe pentru Keju, cel mai dur și exigent examen care recrutează tineri desăvârșiți din întregul Imperiu care să merite să studieze la Academii. Cu multă muncă și perseverență, deși nu fusese școlită până atunci, reușește să obțină un scor excepțional și să se înroleze în Academie. Însă acolo are parte de o cultură extrem de toxică a performanței și a învățatului până la epuizare, de discriminare etnică sau de gen, și multe altele. Kuang este de altfel o mare iubitoare a lumii academice, dar mai cu precădere a laturii întunecate, toxice, brutale a acestei lumi, iar The Poppy War este doar una din multele cărți scrise de ea în care abordează, din diverse perspective, una mai violentă ca alta, ideea asta.
Unele dintre întâmplările din cadrul Academiei din Poppy War sunt demne de sesiuni îndelungate la psiholog, fiindcă nivelul de abuz la care este supusă depășește adesea anumite limite psihologice sau emoționale, atât de dură este atmosfera de acolo.
Pe fundalul zbuciumat al acestor exigențe de performanță duse la extrem, au loc și primele conflicte militare dintre Imperiul Nikara sau Nikan, adică practic China fantasy, și Imperiul Mugen, adică Japonia fantasy, care izbucnesc în timp într-un război în toată regula, care vine la pachet cu toate oribilitățile războiului.
Nu am destule cuvinte să vă explic cât de brutală și de-a dreptul traumatizantă este cartea asta, câte întâmplări de o cruzime inimaginabilă sau câte scene total cutremurătoare include. Avem parte de scene de o brutalitate incredibilă, masacre în toată regula, violuri, și înainte să continui să vă sperii și mai mult, poate e momentul să răspund și la întrebarea „De ce Doamne Iartă-mă să citești așa ceva?”. O întrebare foarte bună.
Kuang îmbină toate aceste elemente de cruzime umană și nuanțele conflictelor militare, cu o mulțime de alte tematici complexe, precum colonialismul, rasismul, puterea sângelui și a originilor, căutarea scopului vieții, adolescență și maturizare, sexualitate și ce înseamnă să îți urăști corpul sau să te disociezi de el, spiritualitate și religie. Și le îmbină absolut maiestuos, cu un condei care nu te lasă să te oprești din citit, oricât de oripilat sau îngrozit ai fi de scenele respective, și cu o putere de convingere care te face să te întrebi dacă a trăit pe pielea ei lucrurile alea de par atât de reale și de tangibile pe hârtie.
Este aproape imposibil să lași cartea din mână și încă și mai imposibil să nu rămâi cu niciun gând sau idee de impact după ce ai terminat-o. Și a făcut toate astea la doar 19 ani, prima carte scrisă vreodată, un mamut de carte de o profunzime și complexitate extraordinară. Nu doar că nu ai cum să nu respecți așa ceva, dar ți-e și rușine să nu îi acorzi toată atenția ta.
Sistemul de magie din carte este de fapt șamanismul, în care oamenii accesează puterile unor zei puternici, dar și imprevizibili, și devin, practic, canalele de manifestare a magiei zeilor pe Pământ: o alegere simbolică, la marginea ironiei, cât se poate de inspirată din partea autoarei. Și fiindcă ne aflăm în perioada istorică supranumită Războiul Opiului, este introdusă și ideea de ascensiune către zei cu ajutorul opiumului, un element atât de profund cultural și specific acelor timpuri încât nu contenesc să mă minunez de geniul și de cunoștințele lui Kuang, ea însăși de origine chineză, repatriată apoi în America.
Eu am început cu Poppy War pentru că eram curioasă de cartea ei de debut și o tot vedeam recomandată prin cercurile fantasy, dar pe orice carte ați pune mâna de la această autoare, nu am absolut niciun dubiu că va fi o lectură senzațională.
Cam asta ar fi din partea mea, nu vreau să mă lungesc mai mult de atât că deja am prezentat destul de multe cărți, niciuna în suficiente amănunte și nuanțe pe cât mi-aș fi dorit sau pe cât aș fi în stare să le analizez, dar cred că absolut toate de pe lista asta scurtă de recomandări sunt niște exemple de fantasy modern foarte bun. Și e încurajator să vezi că încă se mai scriu cărți bune, provocatoare, cu greutate și substanță, și care nu se tem să fie incomode, să te țină într-o zonă de disconfort sau să te facă să îți pui muuulte întrebări.
Iar dacă nu ai chef sau timp de citit, să știi că o parte dintre ele urmează să fie și ecranizate cât de curând. La cum se fac în general adaptările în timpurile noastre, nu știu dacă asta e neapărat o veste bună sau rea, dar ce pot să vă spun este că The Poppy War și respectiv Ninth House se zice că urmează să fie dezvoltate în niște seriale, în timp ce The Will of The Many se zvonește că ar avea un film în lucru chiar la Sony Pictures.
Până data viitoare, nu uitați să îmi lăsați în comentarii recomandările voastre de cărți, în special alea fantasy sau cu elemente mai interesante, pentru că încă îmi pregătesc teancul de lecturi de vacanță și abia aștept să descopăr autori noi.
Autor
