Nu cred că mai e o surpriză pentru nimeni faptul că Ubisoft nu trec prin cea mai bună perioadă a lor. De la gloriile companiei care acum un deceniu sau mai bine lansa adevărate bangere cum ar fi trilogia lui Ezio, Black Flag, Far Cry 3 și Splinter Cell Chaos Theory, acum Ubisoft este pe marginea prăpastiei după un șir nefericit de lansări mediocre și neinspirate.
Star Wars Outlaws nu a impresionat prea tare, iar Skull and Bones a fost una dintre cele mai amuzante glume ale anului trecut. Legat de chestia asta din urmă, cu toate că sunt eu cârcotaș, se pare că Ubisoft în continuare lucrează la Skull and Bones, în ciuda faptului că orice alt studio ar fi abandonat vasul care se scufundă, lucru pentru care trebuie să îi respect. Cine știe, poate vom asista la o fază a la No Man’s Sky și în cazul lui Skull and Bones.
Bine, asta dacă Ubisoft va mai exista în viitor așa cum îl știm noi. Adevărul este că Assassin’s Creed Shadows, cel mai nou joc din celebra franciză și unul dintre subiectele noastre principale de azi (vorbim imediat mai multe), este poate cel mai important joc din istoria producătorului, deoarece foarte multe lucruri depind de succesul acestui titlu. Ubisoft nu prea își mai permit un eșec, mai ales atunci când vorbim despre seria lor flagship, despre nava amiral care a cărat studioul pe culmile gloriei până acum.
Și m-ar durea tare ca Ubisoft să dispară sau să fie cumpărat de altcineva. Sunt un mare fan al seriei AC, iar cu toate defectele sale, Odyssey din Grecia Antică este și în ziua de azi unul dintre jocurile mele preferate din toate timpurile, deci am speranțe mari de la Shadows, primul Assassin’s Creed în Japonia feudală. Și ca să vă dau un mic spoiler de la început, Ubisoft au reușit în cea mai mare parte să livreze un Assassin’s Creed mișto, interesant și care merită jucat. Există și câteva probleme bineînțeles, dar vom aprofunda mai multe când ajungem acolo.
Înainte să trecem la recenzia jocului, am și un anunț de făcut! Acest clip va fi în două părți, pentru că pe lângă joc vom discuta și despre două super monitoare de gaming de la TCL pe care ne-am jucat pe rupte Shadows, și am separat cu timestamps secțiunile, deci dacă nu te interesează jocul poți da skip direct la conversația despre display-uri. Totuși, îți recomand să nu faci asta, deoarece ai să ratezi discuția despre cel mai așteptat joc din catalogul uneia dintre cele mai cunoscute companii de gaming din lume. Iar astea fiind zise, rămâneți cu mine pe mai departe cât vorbim despre AC Shadows, cu bune și cu rele.
Poveste și atmosferă
Începem cu povestea, o sabie cu două tăișuri pentru mine. Jocul are doi protagoniști, iar în primele ore ale campaniei vei face cunoștință cu Naoe, o fată care avea să învețe realitatea războiului după ce provincia ei, Iga, a fost aproape rasă la pământ de inamici. Recunosc că nu am fost extrem de impresionat de povestea lui Naoe, în mare parte pentru că e clișeică și destul previzibilă.
Scenariul ăsta cu cineva care a pierdut totul în urma unui atac inamic și care este nevoit să se târască pe coate ca să supraviețuiască nu e deloc nou, și am în minte multe exemple de jocuri, filme sau seriale care merg pe exact aceeași premisă la început. Nu zic că m-a deranjat în mod deosebit, dar parcă mi-aș fi dorit ceva mai original în povestea ei. De la negare, la suferință și în final, răzbunare. Astea sunt stările prin care te poartă firul narativ al protagonistei noastre, și cu toate că mi s-a părut clișeic, face o treabă bună în a te băga în film și a îți descrie tensiunea din vremurile alea în Japonia.
În schimb, am gustat din plin din povestea lui Yasuke, într-un mod cum nu mă așteptam ca să fiu sincer. În contrast direct, Yasuke (sau Diogo pe numele său de naștere) este un „cetățean” de culoare, și folosesc termenul „cetățean” pentru că nu sunt sigur că pot spune cu voce tare ce era el fără să fie demonetizat clipul. Atunci când a ajuns pe aceste tărâmuri, Diogo era „ajutorul” unor preoți iar după ce a impresionat un lord japonez cu abilitățile sale, acesta lasă în urmă vechiul său nume și pe vechii săi stăpâni în favoarea unui drum prin viață croit de capete tăiate în luptă și glorie.
Cu riscul de a-mi lua hate în comentarii, povestea lui Yasuke mi-a plăcut mult mai mult decât cea a lui Naoe. Situația unui outsider într-o lume foarte diferită de a lui a fost povestită foarte bine, și cu toate că mă așteptam să fiu mai rece la adresa lui, trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult. Ba mai mult, dacă aș fi avut de ales între cei doi strict din considerente de poveste, clar aș fi mers pe samurai.
Am să mă feresc cât pot de spoilere pentru că nu vreau să vă stric momentele importante de la începutul firului narativ, pentru că sunt câteva, deci nu voi intra în mai multe detalii despre cei doi. Ce voi spune este că, odată ce Naoe și Yasuke fac cunoștință în mod oficial, ei își unesc forțele împotriva unui rău comun: gruparea Shimbakufu.
Cei care au mai jucat un Assassin’s Creed în trecut știu la ce să se aștepte, dar dacă nu ești familiar, pe scurt această grupare este formată din mai mulți răufăcători necunoscuți care vor să stăpânească țara pentru interesele proprii și pe care trebuie să îi demaști și să îi elimini unul câte unul pe tot parcursul jocului. Pe lângă explorarea poveștilor celor doi protagoniști și a relației dintre ei, ăsta este principalul tău scop în campanie.
Jocul ține oriunde între 40 și 60 de ore, în funcție de cât de mult side content alegi să faci, cu mențiunea că ai șanse să rămâi în urmă dacă faci doar povestea principală și vei fi nevoit să faci și niște side content, dar mai multe despre asta la capitolul gameplay.
Până atunci, mai vreau să vorbesc pe scurt despre personajele secundare, foarte bine scrise în general, care lucrează și care cresc în paralel cu tine. Junjiro este star-ul show-ului aici, un copil care a pierdut foarte multe de la o vârstă foarte fragedă dar care tot are puterea să zâmbească și să se uite cu speranță spre orizont, iar întreg storyline-ul lui a fost un deliciu pe care nu vă recomand să îl ratați.
Gameplay
Trecem acum la gameplay, pâinea și untul unui joc Assassin’s Creed. Și dacă mi-a plăcut mai mult Yasuke ca și poveste, pentru mine Naoe este net superioară la capitolul gameplay, deci vom începe cu ea. Naoe este maestra confruntărilor stealth, iar statura ei minionă, agilitatea mare și Hidden Blade-ul din dotare o fac alegerea perfectă dacă vrei să cureți un întreg castel de inamici fără să fii văzut.
Noutatea de această dată este faptul că te poți târî pe burtă, go prone așa cum îi zice în engleză, deci te poți folosi nu doar de tufișuri înalte ca să te ascunzi, ci și de iarba scurtă de pe jos. Asta îți deschide și diferite căi de acces către case și clădiri, și o consider o adiție foarte bună adusă unui arsenal stealth deja perfecționat și bine pus la punct. Pentru că hai să o spunem pe aia dreaptă: jocurile Assassin’s Creed mereu au fost extraordinare la stealth.
O altă mecanică nouă, care reiese și din numele jocului, este lumina… sau umbrele. Mă rog, înțelegeți voi. Practic, dacă vrei să fii cât mai nevăzut trebuie să elimini sursele de lumină din jur și să fii scufundat în umbră complet. Dacă treci pe lângă o lampă sau un foc deschis ar fi o idee bună să îl stingi cumva ca să fii ascuns cum trebuie, altfel riști să fii detectat de inamici atunci când te aștepți mai puțin.
Astea două aspecte, pe lângă suita de unelte clasice cum ar fi Hidden Blade-ul menționat anterior și cuțitele Kunai pentru aruncat, fac acțiunea stealth din Assassin’s Creed Shadows cea mai bună din serie, o afirmație serioasă dar în ochii mei cât se poate de adevărată. Este o plăcere absolută să căsăpești tot ce mișcă într-o tabără inamică fără să fii detectat, și unele zone îți vor pune serios dibăcia la test în încercarea de a găsi cea mai silențioasă și ascunsă abordare.
Dacă totuși se întâmplă să fii descoperit, află că Naoe nu e chiar așa neajutorată în luptă. Nu doar că există iteme speciale care să îți ofere boost-uri în luptă deschisă, dar Naoe are câțiva ași în mânecă cu care se poate retrage repede din inima acțiunii. Grappling hook-ul este principala resursă indispensabilă la care mă pot gândi, și dacă ești suficient de rapid și agil te poți cățăra pe clădiri aproape instant pentru a scăpa din focul bătăliei, acolo unde Naoe nu se simte în largul ei.
Dacă în schimb tot ce vrei este să mergi cu capul înainte și cu katana în mână către inamici, Yasuke este omul tău! Unii ar putea compara combat-ul din perspectiva lui Yasuke cu Ghost of Tsushima, și implementările nu sunt atât de diferite. Dar, cu toate astea, bătăile directe din Ghost of Tsushima sunt mai viscerale, mai reale și au mai mult punch decât în Shadows în opinia mea.
Asta nu înseamnă însă că Yasuke nu poate trece prin armate întregi de inamici cu ușurință, dar bătăile cu sabia din Tsushima erau mai complexe și mai amuzante. Totuși, nu e totul negru, pentru că și Yasuke este foarte capabil cu o katană în mână, și mi-a plăcut mult că atât varianta guns blazing cât și stealth sunt viabile în mai toate scenariile. Ba chiar, în cele mai multe cazuri ești pus să alegi între cei doi înainte de un quest, deci ai libertate completă în a alege abordarea pe care vrei să o aplici.
Jocul îți mai dă hint-uri la modul „vezi că acel castel nu e foarte bine păzit”, sau ești informat că există multe rute de acces secrete, dar în general este alegerea ta cum vrei să abordezi obiectivele, și nu pierzi nimic dacă vrei să tai și să spânzuri tot în calea ta în detrimentul unei abordări silențioase și viceversa. Totuși, pentru mine cel puțin, Naoe a fost alegerea de cele mai multe ori doar din simplul fapt că stealth-ul este atât de bun aici.
Mecanica de a te târî pe burtă în combinație cu management-ul surselor de iluminare sunt două rotițe importante în sistemul jocului, și deși te poți furișa și cu Yasuke într-o oarecare măsură, așa cum te poți lupta corp la corp și cu Naoe, e clar că jocul nu încurajează asta. Ești împins să faci o alegere conștientă și asumată asupra modului cum rezolvi problemele, și asta e o chestie care mi-a plăcut mult și care diferențiază Assassin’s Creed Shadows de alte titluri similare.
Un punct important care stă la baza unui joc Ubisoft este, fără îndoială, lumea deschisă. Iar realitatea este că, cel puțin până acum, stilul producătorului de a implementa un open world a fost… să zicem criticat destul de intens de gameri, me included. Formula clasică Ubisoft de a presăra puncte de interes pe hartă care să îți atragă atenția și pe care să le completezi rând pe rând ca pe un checklist a devenit destul de plictisitoare de-a lungul anilor, și deși lucrurile nu se schimbă prea tare aici, măcar există câteva îmbunătățiri.
Acum, obiectivele secundare sunt strâns legate de progresia ta prin talent tree, grație noului Knowledge Level. Pe scurt, acest Knowledge este separat de nivelul principal al personajului tău, și se crește doar prin completarea de side quests sau obiective secundare. Dacă nu faci și din astea și rămâi în urmă atunci nu vei putea debloca pasive și abilități mai avansate din skill tree, deci cu toate că sunt „opționale”, merită din plin să le faci.
Te vei plictisi? Well, depinde de tine, tot ce voi spune însă este că poate fi enervant să găsești aceleași pagini de pergament pierdute prin al 15-lea castel doar pentru încă un punct de Knowledge, dar măcar recompensa de la final face ca activitățile astea să merite făcute.
Desigur, nu vei colecta doar pagini în locuri greu de ajuns la aceste obiective, ci vei avea și secvențe de time travel în trecut menite să îți explice povestea din spate a protagoniștilor și încă câteva pe care vă las să le descoperiți singuri, dar părerea mea e că Ubisoft încă mai au de lucrat la formula lor de open world, cu toate că apreciez ajustările. Doar trebuie mai multe, asta e ce vreau să zic, și în esență rămâne o listă de căsuțe care trebuie bifate prin activități în care pot deveni repetitive relativ repede.
Un aspect care sunt sigur că nu mi-a plăcut este situația traversării ținutului vast al Japoniei feudale. Vezi tu, „în numele realismului”, majoritatea pădurilor și dealurilor sunt pline de vegetație extrem de deasă, prin care nu poți vedea mare lucru și pe care e greu să o traversezi. Dezvoltatorii spun că au făcut asta ca să simuleze flora țării, și să te forțeze să nu prea te abați de la drumul bătătorit pentru că nici în realitate nu ai fi făcut-o. Eu numesc asta o ușoară doză de leneșie, deoarece designerii nu au trebuit să umple întreaga lume cu locuri mișto de văzut și oameni interesanți de întâlnit, ci s-au limitat la a-i pune pe marginea drumurilor și atât.
Mna, poate m-a stricat Kingdom Come Deliverance II cu a sa lume plină ochi la fiecare pas de lucruri neașteptate, dar aș minți dacă aș spune că filosofia de aici de a te forța să mergi pe drumul principal nu mi-a lăsat un gust amar. Nu este ceva de netrecut, dar trebuie luat în considerare.
Alt lucru care trebuie luat în considerare și care s-a schimbat dramatic față de Valhalla sau Odyssey este sistemul de parkour, un pilon de rezistență al seriei. Ei bine, într-o mișcare care m-a lăsat puțin surprins inițial, echipa din spate a decis să limiteze serios parkour-ul în joc și să nu te mai lase să te cațeri peste tot fără griji. Acum, ca să poți escalada un zid de exemplu trebuie să ai puncte de care să te prinzi, și pereții și gardurile înalte care în trecut nu reprezentau o problemă au devenit obstacole de netrecut dacă nu ai găsit ruta specială pusă acolo de dezvoltatori.
E un du-te vino și aici, pentru că aceste limitări înseamnă că designerii pot avea un control mult mai mare asupra felului cum jucătorii trec prin nivel, și pot crea o experiență mai decisivă și mai intenționată. Reversul medaliei este că nu mai ai aceeași libertate, și nu mai poți aborda un castel bine păzit în chiar orice fel vrei tu. Înțeleg de ce au ales asta, și sincer mi s-a părut destul de fresh faptul că trebuie acum să fii atent la împrejurimile tale și să găsești portița de intrate tu însuți, dar parcă mi-a plăcut și discreția pe care o aveai în jocurile precedente.
În rest, regăsim și aici multe dintre elementele de RPG la care ne așteptam, cum ar fi skill tree-ul despre care am vorbit mai devreme, dar și gear-ul și piesele de echipament care pot altera serios abilitățile tale în luptă și în afara ei, deci dacă te așteptai la o experiență mai simplă, din păcate ăsta nu e jocul pentru tine.
Dacă vrei asta, du-te și joacă-te Assassin’s Creed Mirage, mai light și mai aproape de formula inițială a francizei. Dar dacă totuși ți-au plăcut RPG-urile Assassin’s Creed, te vei simți ca acasă aici. Piesele de loot pe care le primești sunt variate și multe dintre ele au bonusuri mișto de tot, iar pentru mine a fost o plăcere să creez build-uri și combinații.
O altă noutate importantă este sistemul de anotimpuri din Shadows. La fel ca în viața reală, timpul nu așteaptă pe nimeni, iar odată la ceva vreme vei asista la schimbări de anotimpuri care modifică destul de mult modul cum traversezi și cum interacționezi cu lumea. De pildă, iarna lacurile puțin adânci sunt înghețate, deci nu poți înota prin ele ca să te ascunzi de inamici, dar zăpada de pe jos îți face pașii mai silențioși și mai greu de auzit.
Ăsta este doar un exemplu, și consider că a implementarea unui ciclu de anotimpuri este o idee bună pe care mi-ar plăcea să o regăsesc și în titlurile viitoare. Ajută lumea să se simtă mai dinamică și mai reală, deci nu am să mă plâng că un joc a decis să facă open world-ul mai imersiv.
Grafică
Am lucruri bune de spus și despre componenta grafică, iar pe PC cel puțin jocul arată foarte bine. Nu am să zăbovesc prea mult aici pentru că nu e unul dintre principalele puncte forte ale jocului, și am remarcat niște copaci ale căror frunze arată prea 2D pentru gusturile mele, cred că din cauza motorului grafic Anvil folosit, dar per total sunt mulțumit de cum arată Assassin’s Creed Shadows. Texturile sunt sharp și plăcute, iar iluminarea și reflexiile ray traced sunt cireașa de pe tort.
Pe lângă asta, jocul este și foarte bine optimizat, și aici se simt din plin întârzierile pe care jocul le-a suferit. Pe PC a mers bine, cu un framerate mare și fără urmă de stutter sau blocaje indiferent de scenariu. Înțeleg că și pe PS5 lucrurile stau bine, deci vei avea o experiență foarte ok indiferent de platforma pe care o alegi. Nu știu pe Xbox, dar nu mă aștept să fie probleme mari acolo ținând cont că pe celelalte sisteme jocul merge șnur, poate doar pe Series S dar nu mă pot pronunța categoric și va trebui să vedeți alt review dedicat pentru acel sistem dacă vreți să aflați mai multe detalii punctuale despre performanță.
M-am lovit de câteva bug-uri și animații rigide pe alocuri, dar nimic gamebreaking care să mă scoată din film, deci o să le acord o binemeritată bilă albă celor de la Ubisoft la capitolul performanță și bug-uri. Unde nu o să acord o bilă albă este la fețele personajelor. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, Naoe și în special Yasuke arată fenomenal, și se vede că la ei doi s-a lucrat cel mai mult din punct de vedere grafic, dar mulți NPC secundari nu au primit aceiași grijă, iar destule dintre fețele pe care le-am întâlnit arată nenatural și chiar caraghios câteodată. Nu e un capăt de țară, doar o zonă unde mi-ar plăcea să văd îmbunătățiri în viitor.
Concluzie
În final, merită sau nu Assassin’s Creed Shadows timpul tău? Ei bine, dacă ești unul dintre fanii înfocați ai francizei care abia așteptau primul Assassin’s Creed în Japonia, nu mai sta pe gânduri și cumpără-l. Face suficient de multe lucruri bune încât să merite din plin timpul tău, iar povestea despre trădare, suferință și răzbire te va ține pe scaun destul de multe ore încât să merite prețul de 70 de euro cerut.
Dacă în schimb te-ai săturat de formula Ubisoft și te așteptai la ceva nou de la Shadows, vei fi într-o oarecare măsură dezamăgit. Sigur, nu mai e Valhalla cu al său grind interminabil, dar rămășițele filosofiei ăsteia de game design încă se resimt, și dacă nu ești pregătit să treci peste asta atunci nu te vei bucura de joc.
Shadows nu e un titlu rău deloc, și îl consider un pas în direcția cea bună pentru o companie care, odată, era în vârful piramiedei. Dar este Shadows suficient pentru a salva Ubisoft? Eu sper că da, și sper că vor fi suficienți cei care sunt dispuși să treacă peste neajunsurile jocului și să descopere ce e el de fapt: un RPG în japonia medievală autentic, cu o poveste drăguță și un sistem de stealth extrem de bine pus la punct și rafinat.
Astea fiind zise, Shadows pleacă de la mine cu o recomandare, și dacă ce ai văzut și auzit până acum îți face cu ochiul, părerea mea e că merită să îl încerci, sunt șanse mari să nu regreți.
